Lumea va fi mereu impartita in doua. Chiar si lumea asta mica a teatrului romanesc. Care nici macar nu exista pe plan universal, dar asta este o alta discutie. Exista insa actori romani, nu teatru romanesc. Iar dintre acesti actori romani, sunt unii care realizeaza la un moment dat ca menirea teatrului si a lor implicit, e fix alta decat cea promovata. Moment din care nu le mai vine asa de usor sa iasa pe scena fara sa zica nimic, jucand in productii la care catharsisul nu se intampla decat la nivel de particule de praf starnite de texte, viziuni, mijloace, si orgolii personale transferate de pe scena spre sala. Si mai sunt si actori executanti. Care stau linistiti scuzandu-se ca ei isi fac treaba, si ca daca fiecare si-ar face treaba, lucrurile ar merge. Uite ca lucrurile nu merg. Un director nociv nu se auto-sesizeaza. Nu este inlaturat de la sine de catre sistem. Dimpotriva, acel „pinochet” se inconjoara de oameni mai slabi decat el, care sa nu-i conteste niciodata incompetenta, ci „sa se faca ca lucreaza”. Ceea ce se si intampla.
Daniel Popa 