Dupa ce vezi cutia alba trebuie pur si simplu sa-ti creezi un nou sertar in creier. pentru ca ce face mitzu (mihai pacurar) e ceva dincolo de tot ce ti se parea spus, cunoscut, vazut, animat, sau doar imaginat. cutia alba este unul din putinele cazuri in care catharsisul nu te intreaba daca esti pregatit, daca stai comod in scaun, sau in tine. te loveste direct in ce-a mai ramas din sufletul tau, intr-o limba pe care nu stiai c-o vorbesti fluent. dar e ca si cum filmul ruleaza printr-un program care iti traduce limba aceasta extraterestra inventata de mitzu, impreuna cu toate legile lumii ei, oferindu-ti astfel acces la o serie de universuri paralele in care regulile sunt atat de clare incat din nou, totul pare atat de familiar. dar de unde? este posibil ca mitzu sa fi avut acces la ceea ce numesc eu the treshold of revelations, de unde a extras esenta unor lumi, procese, situatii, obiecte sau fenomene care nu numai ca iti par posibile fara drept de apel, dar te fac sa te si simti mai destept, mai prezent, mai empatic. si asta pentru ca Mitzu a gasit modalitatea de a se insinua si de a-ti schimba interiorul atat de radical si de rapid, incat ai impresia ca pentru durata filmului cel putin, ai niste puteri speciale care existau in tine in tot acest timp, dar asteptau latente, semnalul. sentimentul dispare dupa cateva ore. ca dupa orice drog care se respecta. cutia asta alba adusa de mitzu pe pamant, face ca realitatea de afara sa-ti para, paradoxal, o cutie neagra.
Daniel Popa 