Talent nebun sau nebun latent

Când eram încă student la actorie, ne-a prins controlul în troleibuzul 90. Mergeam de la şcoală, de pe Matei Voievod, în centru, probabil să vedem ceva piesă de teatru. Nu aveam bilete. Sau oricum, nu toţi. După ce au întrebat unde suntem studenţi, unul din controlori ne-a zis că dacă plângem la comandă, ne dă drumul fără amendă. Ne-am uitat cu toţii la colegul George, care ne-a şi salvat.

După ce am coborât cu toţii, controlorul a spus că vrea să ne arate ceva. Carnetul lui de student la ATF. Absolvise actorie în 1970 şi ceva. Pe vremea aia erau mult mai puţine locuri, nu? 4 de fete, 4 de baieti. Şi nu intra oricine, nu? Ce s-o fi întâmplat cu omul ăla? S-a lăsat o linişte în sufletul meu…

20 de ani mai târziu.

Mă ocup de o grupă de teatru amator, în cadrul unui centru social, care are, printre altele, un program de terapie prin teatru, pentru cei câţiva oameni (cu probleme reale, nu inchipuite ca ale mele) care au avut curajul sau au fost împinşi de rude să caute ajutor. Aceştia se numesc beneficiari. Sprijinul pe care îl primesc beneficiarii din partea celor care conduc acest centru social este imens raportat la sprijinul financiar infim primit din partea statului.

Nici ce fac eu aici nu se plăteşte. Nu sunt bani şi pentru asta. Nu fac asta pentru bani însă. Deci m-am nimerit la fix. Asta ar fi una din activităţile pe care un absolvent de teatru le-ar putea avea în afara scenei. Sunt sute de astfel de joburi, unde prezenţa unui artist poate face diferenţa. Şi unele se şi plătesc. Româneşte probabil dar… Când un artist profesionist se ocupă de ei, gradul de implicare al beneficiarilor creşte. Iar satisfacţia personală nu se poate cuantifica.

Ce-i mână în luptă pe cei câţiva oameni care au grijă de atâţia alţii prin acest centru social? De ce să faci aşa ceva? De ce să ai grijă de cei fără ajutor? De ce să vrei să le fie mai bine celor nereprezentaţi de nimeni? – se întreabă de 30 de ani, ca într-un cor antic grecesc, clasa politică românească…

Cert e că dacă oamenii din poziţii cu răspundere ar avea un sfert din dedicaţia oamenilor de la centrul ăsta social, România ar fi fost în cu totul altă parte, iar romanii nu si-ar cautat norocul atat de departe.

Merg de trei ani la ei. În fiecare luni. Mai puţin vara sau mă rog, când sunt plecat.

Când am ajuns la ei repetau scenete celebre din programul de revelion. Dar cu o pasiune mai mare decât a multor profesionişti cu care am lucrat. I-am convins uşor să începem să facem piese întregi de teatru. Dacă tot ne jucăm. Să ne jucăm serios. Entuziasmul le-a rămas intact. Şi asta mă face să cred că fac ceva bine. Cel puţin două ore pe săptămână. Dar mai sunt şi momente din acestea, pentru care s-a dovedit că sunt mai puţin pregătit..

AM SUFERIT DESTUL. DE CE NU SUNT MAI TALENTAT?

Eram în repetiţie. Uşa se deschide destul de violent şi intră un alt beneficiar al centrului social. Nu ştiam cine e. Nu era în grupul de teatru. Şi nici nu-l mai văzusem pe holuri, aşteptând să intre în alte camere de activităţi ale centrului.

M-am uitat la coordonatoarea grupului – care e şi directoarea centrului – şi ea mi-a făcut semn că e ok. Omul a cerut voie să asiste. Destul de agresiv, dar nu am stat să judec prea mult. Aveam treabă. I-am făcut semn să ia loc. Chiar dacă începusem să simt diferenţa de energie din cameră. Actorii citeau textul. Eu mai strecuram câte o indicaţie ici colo. La nici cinci minute de când intrase, la auzul cuvântului psihiatru, personajul de mai devreme izbucneşte:

EL – M-am plictisit. M-am săturat de doctori şi pacienţi şi medicamente. Ăsta e un text plictisitor. Vreau ceva vesel.

Încerc să-i vorbesc cât mai normal cu putinţă. În timp ce mă gândesc şi că poate nu a fost o idee prea bună să aleg textul ăsta. În acelaşi timp, era şi singurul cuvânt din tot textul care are legătură cu lumea lui. Dacă intra în sală mai târziu, ar fi găsit oare altceva de care să se lege? Cu sigurantă. În fine. Gânduri. Îi zic:

EU – Fii amabil. Repetăm. Ăsta e textul. Nouă ne place. Poate dacă vii la spectacol, o să fie altceva cu mişcare si lumini si muzică. Acum e o lectură. Citim. Poate fi într-adevăr plictisitor din afară, dacă nu ştii toată povestea şi auzi doar câteva replici scoase din context. Dar nu e politicos faţă de oamenii ăştia care fac un efort. Ne sabotezi repetiţia.
EL – Tu sabotezi repetiţia cu textul ăsta plictisitor. M-AM PLICTISIT.

Aici redau poate 10% din vorbele lui. Era un critic ferm şi pe loc al produsului artistic din faţa lui, fie el chiar şi în formă de lectură la masă. Şi în ciuda faptului că tocmai munceam la lucrarea mea de disertaţie pentru licenţa de master în consiliere în carieră, cu titlul: „Studiu despre importanţa consilierii actorului în toate cele trei etape ale carierei lui: student, profesionist, pensionar„, tot eram pe punctul de a mă gândi să merg la 10 cm de el şi să-i spun: „Crezi că eu nu mă pot da în spectacol? De ce crezi că m-am făcut actor?” În fine, monologul meu deloc inspirat, chiar şi pentru un monolog interior, a fost întrerupt la timp de coordonatoare.

EA – Nu vrei tu să mergi afară?
EL – Ce să fac afară?
EA – Să te uiţi la copaci, la cer.
EL – Bine.

S-a ridicat şi a plecat.

Repetiţia a continuat cu mine faultat că încă nu am controlul. Interior. Chiar dacă reuşesc să păstrez pentru mine ce simt sau ce gândesc, de ce nu pot pune stop joc gândurilor de acest fel? Am şi eu nevoie cel puţin de o consiliere. Sau două.

(Later edit: acum văd un terapeut de aproape un an – îmi face foarte bine la gânduri, fără să-mi prescrie nici o pastilă magică).

O săptămână mai târziu.

Uşa se deschide. Acelaşi personaj intră şi cere voie să asiste. Tonul lui nu mai este agresiv. Coordonatoarea îmi face semn că e ok, aşa că îi spun să ia loc. Îmi mulţumeşte. Îl cred. După nici 5 minute de lectură, el râde cel mai tare. Şi chiar dacă părea ciudat comparat cu reacţiile celorlalţi, râdea motivat. Adică înţelegea glumele din text.

La un moment dat se ridică. Îmi spun, – Uite vezi, o minune nu vine niciodată singură. Se apropie de mine. Se apleacă şi îmi spune: – Pot să vorbesc un minut cu dumneavoastră? – Sigur, dar după repetiţie, că nu e politicos acum. – Sigur, vă aştept afarăS-a ridicat şi a plecat.

Repetiţia a continuat cu mine faultat. De data aceasta gândindu-mă în ce situaţie o să fiu pus afară. Nu avea cum să joace toată starea asta de calm şi înţelegere, nu? Nu aveam de unde să ştiu că viaţa bate filmul care bate teatrul care beat e tot.

Repetiţia se încheie. Ies. Mă aştepta afară. Se apropie. Îmi oferă o ţigară. Şi începe.

EL – Îmi pare rău pentru data trecută. Se poate oare să îmi găsiţi şi mie un rol în piesa dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt actor. Ca şi dumneavoastră.
EU – Nu-mi mai spune dumneavoastră.
EL – Toată facultatea mi s-a spus că sunt la fel de talentat ca De Niro. Şi m-am crezut aşa de bun încât după ce-am terminat, când nu s-a întâmplat nimic cu mine, am luat-o razna. Şi ăştia nu au ştiut ce să facă cu mine, şi m-au trimis la nebuni. Acolo mi-au dat pastile cu forţa 8 ani, şi uite, reacţiile astea violente pe care le am şi pe care nu le pot controla, sunt de la toate pastilele alea. M-au terminat. Eu nu eram aşa. Nu eram aşa, domnu’ Daniel.

Pauză.

Lungă.

În suflet.

REALITATEA DIN LUMEA TEATRULUI

E MAI CRUNTA DECAT ORICE PIESA JUCATA PE SCENA

Un băiat care intră la UNATC şi căruia i se spune pe tot parcursul studenţiei de către un profesor, în ciuda avertismentelor colegilor lui, că este la fel de genial ca De Niro, ce şanse de reuşită are în lumea reală? Nici una. Va fi mâncat de viu. Chiar de către ai lui.

Eu ştiu că ne dăm superiori şi plini de empatie şi înţelegere faţă de aproapele nostru. Dar realitatea este uşor pe dos. Nu suntem. Realitatea din lumea teatrului, e mai cruntă decât orice piesă jucată poate pe scenele acestuia sau pe marele ecran, unde oamenii ăştia geniali sunt exploataţi maxim o dată sau de două ori pentru look-ul excentric şi perfect de imperfect pentru a popula un background, sau pentru a da viaţă unor replici la fel de geniale ca ei.

Încă din primele săptămâni, colegii şi-au dat seama că ceea ce are De Niro e poate mai mult decât talent latent. Cu toate astea, profesorul titular al clasei continua să creadă, poate şi din cauza timpului prea scurt petrecut la clasă, că băiatul este pur şi simplu genial, nicidecum labil şi incontrolabil, cum îi tot spuneau studenţii. Dar de când pleacă un profesor urechea la studentul lui?

La primul examen, studenţii trebuie să facă şi un exercitiu care se numeşte interviul – să studieze un prieten real, iar apoi, supus unor întrebări din partea celorlalţi, trebuie să răspundă în „pielea personajului” studiat. Ieşirile din personaj au fost interpretate greşit de profesor. Doar asistentul profesorului titular, a ridicat problema lui De Niro. Tot fără succes.

Miroase puţin a fleurs du mal praxis.

Nu e prima oară când un student este ţinut în şcoală strict din frica sau jena profesorilor de a recunoaşte că au greşit. Sau, le e teama că, odată aruncat în stradă, aşa deranjat, orice De Niro se poate pierde, sau mai rău.

Oare este aşa de greu ca UNATC să colaboreze cu o instituţie de specialitate? Care nu trebuie să vâneze neapărat diferenţele dintre talent şi nebunie, ci să fie acolo pentru cazurile care chiar pot fi evitate, controlate, recuperate? Asta dacă pretindem că ţinem la oameni în general, şi la viitorii artişti în particular. Dar nu. Lipsă de mijloace. Lipsă de viziune. Lipsă de interes. Lipsă de oameni pregătiţi la zi sau specific. Cred că UNATC-ului îi lipseşte până şi o listă cu lipsurile pe care le are. Ceva e putred. Miroase puţin a fleurs du mal praxis.

Situaţia a escaladat în afara orelor de curs, când De Niro se afla la mare cu colegii de clasă. Aceştia l-au acceptat până la urmă în rândul lor, încercând să-l trateze ca pe un om normal, dacă asta era voinţa catedrei. Când îţi spune profu’ (care mai e si un mare actor pe care il vedeai la televizor când erai mic) că ai un coleg genial, tinzi să îl crezi şi să îţi vezi de treabă, sperând că vreodată va zice şi despre tine ceva asemanător.

Dar nimeni nu ar trebui să-şi dorească să aibă parte de genialitatea lui De Niro. Colegii (bărbaţi) au crezut pur şi simplu că problemele lui se trăgeau din faptul că era încă virgin la varsta aceea. Şi la ţară sunt oameni care încă mai cred că cineva care tremură în convulsii pe jos este posedat, nicidecum epileptic. Iar studentii la actorie vin din toate colturile tării.

În ultimul semestru de şcoală, pentru că geniul nu se vindecă singur, la examen, De Niro a încurcat tot demersul într-o transă incontrolabilă, forţându-i pe profesori să adreseze elefantul din cameră si să apeleze în sfârşit la ceea ce au considerat ei că este ajutor specializat.

După tratament, un De Niro „calmat” a fost acceptat să-şi susţină totuşi examenul de licenţă. Că oameni suntem. I s-a dat o scenă uşoară. Şi a fost trecut. Că oameni suntem. Şi apoi uitat. Şi trimis înapoi în viaţă. Că oameni suntem?

A greşi este omenesc.

Dar de ce să facem din greşeală dovada omeniei noastre?

Ce înseamnă când tu, formator, profesor universitar într-o şcoală cu specific vocaţional, nu înţelegi că un actor bun are nevoie mai ales o minte sănătoasă? Ce înseamnă când unui cadru universitar îi e frică, lene sau ruşine să recunoască că a gresit? Ce înseamnă când din pregătirea actorilor, dar şi a profesorilor, lipseşte cu desăvârşire consilierea psihologică? Ne ascundem in spatele subiectivitatii meseriei noastre numai atunci cand ne aparam creatiile mai mult sau mai putin inspirate.

Corpul de profesori ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică e format, ca în toate cazurile, aici pe pământ, din oameni. Aceşti oameni, în cel mai bun caz, au avut o pregătire formală în cadrul aceleaşi instituţii. Nu voi sta să dezbat aici motivele pentru care mulţi dintre aceştia au ales să rămână în şcoală în loc să se aventureze pe scenele de lemn, publice sau private. Cu toate că şi starea psihică cauzată de această „rămânere” în şcoală e un factor de luat în calcul.

Mie nu mi-a fost bine cand nu am mai jucat o perioadă. Am luat o pauză de jucat teatru 3 ani. După ce am facut un documentar despre ce datorii simt că au creatorii de teatru independent, am simţit că trebuie să trag nişte aer adanc în piept şi proaspăt în creier inainte să mai ies pe vreo scenă. Puteti vedea trailerul mai jos. Iar documentarul intreg, il găsiti aici – IN DEBT WE ART.

A fost una din cele mai frustrante perioade, în mare parte pentru că pur si simplu, exhibitionistul din mine nu-şi mai primea doza de aplauze, priviri, râsete. Mă simţeam din ce în ce mai gollum. Fără preţioasa mea actorie… Un om bolnav şi eu. Altfel nu s-ar fi povestit. În fine. De aceea cred că un profesor de actorie care este de fapt un actor care nu a profesat deloc sau prea putin, foarte rar transmite studentilor altceva decat frustrare. Nu spun că nu este posibil.

Se mai adaugă la firea supusă greşelii a omului şi o întreagă paletă de nereguli psihice interioare mascate sub umbrela din ce în ce mai încăpătoare a meseriei de actor azi. Şi-atunci, un om care la rândul lui nu a fost supus unui examen psihologic de bun simţ, este el în măsură, oare, să îndrume în loc să devieze, să dezgroape în loc să astupe total liniile vieţilor celor pe care-i învaţă la gât cravatei cum se leagă nodul?

În scris, România pare că funcţionează după cele mai înalte şi internaţionale standarde. Realitatea însă contrazice total acest lucru. Şcoala de teatru, şi mă refer aici la şcoala absolvită de mine, UNATC – chiar dacă sunt convins că situaţia stă exact la fel în toate instituţiile din ţară în care se studiază actoria – nu are capacitatea, nici umană nici profesională, de a pregăti actorul pentru viaţa care urmează studenţiei. Şi în foarte multe din cazuri, catedra nu ştie cum să-şi îndrume studenţii nici măcar când sunt încă în şcoală, în faţa lor.

Când apucă un viitor actor să se autocunoască în cadrul universităţii?

Am fost curios, şi numai din punct de vedere timp, care este interacţiunea reală a unui profesor cu un student la actorie în ziua de azi. Mai mult decât minimă. Iată care sunt datele:

 Un profesor titular are la clasă 60 de studenţi.
 Un curs de actorie durează 6 ore pe zi.
 Cursurile au loc 5 zile pe săptămână.
 Un an universitar are 36 de săptămâni.
 Mai nou, un actor studiază doar 3 ani.

Am luat calculatorul să văd cât timp petrece un profesor, în condiţiile menţionate mai sus, cu un student, în cazul în care acesta chiar vine la toate cursurile… Şi nu lipseşte nimeni… Motivat sau nemotivat… Şi nu întârzie nimeni… Şi fără să pun la socoteală pauzele obligatorii… Sau neprevăzute… Şi fără să pun la socoteală momente de aşteptare, curăţenie, mutat mobile, căutat şi pregătit recuzită, schimbat de haine, etc.

Cât petrece în medie un profesor cu studentul lui la actorie? 6 minute pe zi. Adică 30 minute pe săptămână. 2 ore pe lună. 18 ore pe an. 54 de ore în 3 ani de studiu. 54 de ore în care studentul a devenit din amator profesionist?

Malcolm Gladwell spune că abia după ce petreci 10.000 de ore făcând un lucru, te poţi numi un profesionist. 10.000 minus 54…

Se zice că actoria este o meserie care se fură.

Atunci de ce nu primesc şi actorii pensii speciale,

că şi politica este o meserie în care se fură..

Se mai zice şi că inveti şi privind, de pe margine. Dar ati văzut vreun fotbalist celebru pentru cat a stat pe banca de rezervă? Sau vreun student la medicină care să nu vrea să treacă de la teorie la practică? Sau vreun pilot de avion care se multumeşte toată viata lui să conducă un simulator? In afară de cei care comandă dronele ucigaşe dintr-un cubical, nu ştiu alte exemple… Nu ai practică, nu ai parte. De nimic.

Când apucă un viitor actor să se autocunoască în cadrul universităţii? Tot ce reţine el după 3 ani de studiu alaturi de alţi „neterminaţi” sau „neîncepuţi” ca el, va fi cel mult ce credeau profesorii şi colegii despre el. Din păcate asta va fi şi părerea lui. Presiunea şi influenţa sunt atât de mari încât ajungi să nu mai ştii la un moment dat dacă gândurile îţi aparţin, dacă suferinţa prin care treci e cu adevărat a ta sau e împrumutată din inconştientul colectiv, dacă eşti unde îţi trebuie.

Profesorii din catedra UNATC nu beneficiază de educaţie continuă. Aceşti oameni ar trebui să se perfecţioneze într-una de când rămân în şcoală şi până ies. Sau cel puţin până adună 10.000 de ore… Pentru că de ei depinde direcţia în care o vor lua cei tineri. Realizarea absolvenţilor că socoteala din UNATC nu se potriveşte cu cea din scenă sau de pe ecran, vine târziu. De multe ori, prea târziu. Iar la unii nu vine deloc, aceştia preferand să-şi inventeze un sistem în care să îi acuze pentru nereuşita lor pe cei care au reuşit.

Si mai sunt şi cei ca De Niro. Care daca nu sunt De Niro himself – ajung tot pe un covor roşu, dar de frustrare.

Pentru cei ca De Niro nu se vor scrie scenarii,

ci reţete lungi care le vor aduce un şir lung de pastile în loc de premii

Este evident că fără să te cunoşti, nu poţi ajunge să cunoşti nici personajele pe care le joci. Nu aş vrea ca România să aplice şi în secolul XXI aceleaşi teorii despre ce înseamnă să fii actor. Aş vrea că România să-şi dorească ca un actor să fie un om complet, educat şi antrenat pe toate planurile. Dar când mă uit ce teatru lipsit de calitate acceptă românii, de fapt oamenii de peste tot, din partea politicienilor, mai bine îmi inchei articolul si mă retrag la mine în cap.

În UNATC-ul de azi, ca în orice instituţie de stat, se bifează activitatea – în mod ciudat, cu acceptul ambelor părţi. Ce tanar mai are chef azi să sară la trambulină în pantaloni de mişcare? Sau să alerge în curtea şcolii printre maşinile lor? În acelaşi timp, modul în care se predă e total neinteresant pentru orice tânăr dotat. Cu un telefon smart. Odată admiterea încheiată, profesorii titulari aşteaptă salarii mari, iar studenţii aşteaptă marile roluri. Dar puţini au norocul lui Duda. Să joace un prinţ toată viaţa.

 

P.S. – De Niro este încă în tratament. I-am dat şi lui un rol în piesa pe care o citeam când a intrat peste noi. Acesta este afişul spectacolului. Beneficiarii nu au dorit să le apară şi numele de familie pe afiş, pentru a evita un nou val de stigmatizare la care sunt oricum supusi zilnic.

INTERVIUL

Toţi fac nişte personaje greu de reprodus de nişte actori profesionişti. Mi se par incredibili. Sunt puţine lucruri de care sunt mândru cu adevărat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.