„1989 anul disparut” – repetat la teatrul foarte mic, disparut, 2015 se joaca la teatrul mic, disperat.
in sfarsit, un spectacol. cu actori. text. si o regizoare lipsita de egoism. spectacolul acesta nu este despre ce desteapta este ana margineanu sau ce incredibil este peca, pentru ca ei au facut un spectacol care nu este nici macar doar despre cei implicati, pe scena sau din sala, ci despre noi toti. despre noi atunci, despre noi acum, dar mai ales despre ce alegem sa se intample cu noi de acum inainte. 1989 a.d. este un jurnal intim, este un dosar de securitate, este un banc cu ceausescu, este un moment care ne-a marcat pe toti, si care inca ne mai tine viata pe loc, din inertie…daca nu ti se face rusine de ce faceai sau ce gandeai atunci, ar trebui sa te simti un pic jenat de oameni in general.
regia: ana mărgineanu
text: peca stefan
scenografia: anda pop
coregrafia: Andreea Duţă
video design: Cinty Ionescu
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei
ironia e ca actorii din 1989 – anul disparut, care trebuia sa se joace la foarte mic, se simt pe scena de la mic, din cauza „ospitalitatii” personalului artistic si tehnic „rezident” – exact cum se simteau romanii in propriile case sau in propria tara, pe vremea despre care se vorbeste in spectacol.
intrebarea catre cei care au puterea ramane deschisa.peca stefan
1989. Un final de lume. Când am început să întrebăm oamenii despre anul 1989, au început să curgă răspunsurile despre revoluție. Detaliile. Speranțele. Frica. Dar revoluția s-a întâmplat abia în decembrie. Ce a mai rămas din celelalte 11 luni? Mai nimic, în memoria colectivă. Revoluția pare că a acaparat tot spațiul mental alocat amintirilor din ‘89, ștergând astfel existența unui an întreg. Apoi, când am început să scormonim mai adânc, mici amintiri au început să apară. Peștele de sticlă colorată, care se găsea în casa tuturor mătușilor noastre. Mileul de pe masa bunicii. Coada la portocale, iarna. Telefonul fix, cu fir creț. Bananele verzi, puse pe dulap să se coacă. Eram în clasa a 4-a, și speram să îmi ceară prietenia Alexandru 2 (în clasa noastra erau 3 Alexandri). Vara în care l-am prins pe soțul meu cu alta la mine în pat, dupa aia am și divorțat. Guma Turbo cu Surprize. Bicicleta Pegas. La Teatrul Mic se făceau cozi la bilete. Deși era frig și erau șobolani în sală – unul a traversat scena la un spectacol, chiar pe la picioarele actorilor. Copiii se jucau pe șantier. Bancuri cu Ceaușescu, spuse șoptit. O fată avea abonament la Filarmonică vinerea. Și mai e și povestea lui Nae Gavrilă, muncitorul cu ochiul de sticlă.
Pentru a realiza acest spectacol, am rascolit în amintirile întregii echipe artistice și tehnice. Am vrut să vedem ce a însemnat 1989 la nivel personal, intim, dincolo de clișeele „era mai bine înainte ca aveam cu toții de lucru” sau „era mai rău”. Și am vrut să vedem ce valoare mai au toate aceste crâmpeie din viața noastră azi. Ce mai înseamnă ele – pentru noi, pentru dumneavoastră.
am fost aseara la un party cu intelectuali. si toti stiau de el. partial, vin duminica. isabela neamtu
Daniel Popa 