Sunetul? Merge. Camera? Merge. Clacheta.
10 pentru FILM. Dubla 1. Tras 1.
1. Exterior. Cartierul Panduri. Dimineaţă.
Oraşul nu s-a trezit încă. Maşinile stau aliniate în faţa blocurilor, ca nişte cai legaţi peste noapte în faţa popasului, aşteptându-şi călătorii să-i îndemne iar spre infinitele cărări. Un sunet de roţi rulând pe dalele neregulate ale trotuarului, întrerupe brusc liniştea din cartier. Şi ne readuce în prezent. Sunt eu, unul din cei 10 pentru FILM, proaspăt trezit la realitate.
Alarma încă îmi sună în urechi în timp ce trag spre maşină trolerul şi hainele. Şi nu sunt deloc puţine. Este deja al doilea drum pe care îl fac cu bagajele la maşină. Parcă nu se mai termină. O să am şi eu loc? Ajut şi nişte colegi să-şi transporte cât mai intacte ţinutele de gală. Şi încerc din răsputeri să nu-i dezamăgesc. Dar nimic nu mă pregătea pentru ce avea să mă aştepte după colţ.
2. Exterior. Cartier Panduri. După colţ. Secunde mai târziu.
Întâi mă loveşte zgomotul puternic venit parcă de niciunde. Şi când vreau să intru pe aleea unde maşina mea este parcată, mă rog, maşina iubitei mele, mă loveşte drept în faţă o rafală puternică de vânt. Abia reuşesc să nu scap toate umeraşele din mână. Apoi încă o rafală. Şi încă una. Mă ajută şi faptul că totul pare că se întâmplă cu încetinitorul. Pare că am timp de toate. Dar nu stau să mă gândesc mult la asta. Următoarea rafală mă face să strâng toate hainele alea de gală la piept. Cu toate riscurile. În timp ce-mi spun:
EU (Voice Over) – S-o găsi un fier de călcat în tot Clujul.
Nu apuc să-mi termin gândul. Undeva de deasupra, printre blocuri, aterizează, încet dar sigur, un elicopter. Roşu. E de la SMURD probabil.
Curiozitatea mă face mai puternic şi aştept să văd continuarea. Rar vezi un elicopter aterizând între blocuri. În Panduri. La fel gândesc probabil şi vecinii ieşiţi toţi la geamuri şi balcoane să vadă ce şi cum, şi mai ales de ce.
La o secundă după ce aterizează, uşile se deschid şi din el coboară un el şi o ea. Pare clar o secvenţă de film.
EU (Voice Over) – Oare pe ce film am adormit aseară?
El e îmbrăcat ca un James Bond. Slim fit, tuns regulamentar. Direct din Neckerman cum ar veni. Iar ea îmi aduce aminte de Lara Croft. În tot acest timp, coloana sonoră este alcătuită din geamurile apartamentelor din cartier care vibrează acompaniate de alarmele maşinilor care sună pe diferite tonuri. Mă surprind gândind:
EU (Voice Over) – Cine mai sparge astăzi maşini?
Între timp, Lara, ajunsă lângă mine, îmi smulge din mâini hainele cu umeraşe cu tot şi îmi spune, fără cuvinte, să o urmez. Sunt năucit. James face acelaşi lucru cu trolerul meu. Uitându-mă după ei cum se îndepărtează, încep să mă gândesc dacă acum e un moment bun să scap de cocaina din buzunarul de la piept, pentru că cine ştie unde mă duc ăştia cu elicopterul lor. Şi abia atunci realizez că nu e SMURD, ci e brand-uit tot cu logo-ul TIFF. Tot cu roşu. Eşti nebun?!? Şi ei, tot un fel de SMURD. „Salvează” filme făcute de oameni despre vieţi de oameni fără salvare.
În momentul acela, de bucurie şi surpriză, reuşesc, pentru câteva secunde bune, să nu mai aud nimic din infernul stârnit de aterizarea elicopterului. Nu mai aud acum decât bătaia inimii mele. Mai rămâne să zboare acum nişte porumbei prin faţa mea şi suntem direct într-un film de John Woo.
Tot ce mai pot să fac este să iau cât se poate de personal această invitaţie incredibilă, să-mi iau şi restul de lucruri din maşină, şi să mă urc în elicopter. Sună fantastic? Puneţi-vă în locul meu.
3. Interior. Elicopter TIFF. Minute mai târziu.
Este prima oară când merg cu un elicopter. Ce simt? Mai bine vă zic ce melodie ar cânta acum dacă eu aş regiza filmul ăsta. Chiar vă rog să o căutaţi şi să o aveţi ca fundal pentru ceea ce urmează. Cine intră-ncartiere – Shukar Collective.
Cu ocazia asta văd şi cum şi-au aranjat vecinii în apartamentele de deasupra mea. E un bloc turn, nou. Plin de oameni pe care nu-i cunosc. Şi care şi-au dat toţi acordul să se facă un Auchan sub mine. Eram curios şi câţi din ei au acceptat să îşi cumpere apartamentul gata mobilat pentru 10.000 de euro în plus. Era urât tare. Şi iar am descoperit că am timp de tot felul de gânduri. Şi că totul se întâmplă cu încetinitorul, parcă.
Ne ridicăm uşor în timp ce vecinii se uită miraţi la ce pot vedea din mine prin hublouri. Sau mă rog, cum se numesc ferestrele elicopterului. Acum poate că nu se va mai face Auchan la parter. Dacă eu nu vreau. Mă surprind vorbind cu ei în capul meu:
EU (Voice Over) – Dacă faceţi parcare pentru clienţi sub balconul meu, pentru Auchan, unde mai aterizează elicopterul? Cu voi vorbesc, da!
În timp ce încerc să mă obişnuiesc cu noua mea condiţie, din ce în ce mai înaltă, pentru că deja eram deasupra oraşului, pe un ecran digital şi interactiv din faţa mea, observ că pot accesa tot ceea ce urmează să mi se întâmple la TIFF. Citesc şi nu-mi vine să cred ce norocos sunt. În faţa ecranului, ecusonul TIFF, pentru care unii şi-ar da şi o mană, doar ca să poată intra cu el la toate petrecerile. Mai e un ecuson şi pentru iubita mea. Fin. Pe un post it scrie frumos şi cu cerneală –
POST IT – Just in case she wants to join us.
Lara apare de niciunde – mă rog, stătea pe bancheta din faţa mea – cu un platou acoperit şi îl lasă în stânga ecranului. Mă surprinde uitându-mă la fotografia iubitei mele. Zâmbeşte înţelegătoare şi mă invită fără cuvinte, să ridic capacul. Ceea ce şi fac. Mirosul îmi explodează simţurile. E un mic dejun aşa cum îmi place mie. Oamenii ăştia îmi caută în gunoi? Doamne Dumnezeule. De unde ştiu ei că… Mănânc şi plâng. Mănânc.
4. Interior. Elicopter TIFF. Momente mai târziu.
Undeva deasupra Văii Oltului, ştiu deja ce am de făcut şi ce se aşteaptă de la mine. Dar mai ales, ştiu că voi fi tratat ca un mega star. Chiar şi doar pentru câteva zile din viaţa mea.
Nu mai ştiu când şi în ce stare am ajuns. Dar ştiu sigur că o să mă întorc bărbat.
Lara îmi face semn să mă uit în jos şi văd că urmează să aterizăm pe un stadion. Ce echipă de fotbal e la Cluj? Plin cu oameni. Dar nu sunt acolo pentru meci. Şi nu este nici o aterizare forţată. Acolo trebuie să aterizăm.
Pe terenul de fotbal, încep să se distingă, desenate în iarbă, în ordinea alfabetică a numelui de fată al mamei fiecăruia dintre noi, chipurile celor 10 pentru FILM. În locul literei H de pe heliport, este zâmbetul nostru larg. Realizez că şi ceilalţi colegi ai mei au ajuns în acelaşi timp. Sunt în celelalte elicoptere. Plutesc paralel cu mine, la fel de extaziaţi. Doamne fereşte, câţi bani cheltuiţi. Dar sentimentul este incredibil. Recunosc. Poate că nu mi se va mai întâmpla aşa ceva niciodată.
Aterizarea elicopterelor se face într-un sincron incredibil, care îmi aduce aminte de rachetele refolosibile ale lui Elon Musk, care se întorc deodată şi aterizează la punct fix după ce au lansat în spaţiu, o maşină Tesla condusă de spiritul lui David Bowie, de exemplu.
Singurul lucru ciudat în toată această incredibilă mişcare de forţe, este faptul că elicopterele emit un sunet ciudat când aterizează. Ceva asemănător sunetului pe care îl fac tirurile când dau cu spatele. Şi fiind şi totul în sincron – un cor sinistru de ţiuitori se ridică acum deasupra stadionului.
Parcă suntem în Close Encounters of the Third Kind. Simfonia acoperă uşor, uşor toată atmosfera creată de stadionul plin ochi. Care strigă în timp ce fac noi şi noi valuri româneşti de film. Ce-am zis?! Nu mai rezist şi urlu la Lara.
EU – Ce ţiuie aşa?
LARA – Alarma dumneavoastră.
EU – Ce?
LARA – Priveşte cerul.
EU – ?
LARA (cantand) – Open your eyes and…seeeeeeee.
EU – Păi?
LARA – Opreşte alarma.
James, care nu scosese o vorbă toată călătoria, se întoarce şi el spre mine, şi într-o engleză impecabilă îmi spune:
JAMES – Basarabia e Romania.
EU – Whaaaaaaaat?
JAMES – My name is Up! Wake Up!
Bine. Credeam că am ochii larg deschişi. Ia să-i închid şi să-i deschid din nou.
FADE TO BLACK
_ __ ___ _____ ________
Sunetul? Merge. Camera? Merge. Clacheta.
10 pentru FILM. Dubla 1. Tras 2.
5. Exterior. Cartierul Panduri. Dimineaţă.
E dimineaţă. Oraşul nu s-a trezit încă. Dar soarele străluceşte deja destul de prezent. Maşinile stau aliniate ca nişte cai legaţi peste noapte în faţa hanului, aşteptându-şi călătorii să-i îndemne iar spre infinitele cărări. Un sunet de roţi rulând pe dalele neregulate ale trotuarului, întrerupe brusc liniştea din cartier. Şi ne readuce în prezent. Sunt eu, unul din cei 10 pentru FILM, proaspăt trezit la realitate.
Ţiuitul alarmei încă îmi sună în urechi în timp ce trag spre maşină trolerul şi mă lupt să nu scap hainele. Şi nu sunt deloc puţine. Este deja al doilea drum pe care îl fac cu bagajele la maşină. Parcă nu se mai termină. O să am şi eu loc? Ajut şi nişte colegi să-şi transporte cât mai intacte ţinutele de gală. Şi încerc din răsputeri să nu-i dezamăgesc. Dar nimic nu mă pregătea pentru ce avea să mă aştepte după colţ.
6. Exterior. Panduri. După colţ. Dimineaţă. Mai târziu.
ATENŢIE – SECVENŢA CONŢINE PRODUCT PLACEMENT (nu am nici un contract semnat 🙂
Nici nu dau bine colţul şi sunt orbit de nişte faruri puternice. Exact pe aleea unde am şi eu maşina parcată, mă rog, maşina iubitei mele. Când şoferul stinge farurile, îmi dau seama că e chiar în dreptul maşinii mele.
Şoferul (IP MAN – maxim 45 de ani, îmbrăcat smart casual – nu ai crede o secundă că e român) sare repede din maşină:
IP MAN – O să tot ai parte de lumini în ochi. Îmi cer scuze, totuşi.
Aud doar scuzele. La ora aia.
EU – Nu e nevoie. Dar nu am loc să intru în maşina mea.
IP MAN – Nu e nevoie. Mergem cu asta.
EU – Păi?
IP MAN – Sunt asistentul tău personal. Fiecare din voi are la dispoziţie o maşină de la Mercedes Benz, scuză-mă trebuie să le spun numele întreg de câte ori fac asta in public –
EU – Suntem doar noi doi.
IP MAN – Păi şi cei care ne citesc? Ai un asistent personal – eu – în cazul tău, şi un publicist – o ea – în cazul tău. Dar e puţin dusă. După cafea. O luăm de pe drum, dacă nu ai nimic împotrivă. Daniel? Ground control to unu pentru film?
EU – Gizăs Craist Superstar man, man. Nu-mi vine să cred.
IP MAN – Ba să crezi. Astea sunt rochiile tale?
EU – Nu? Ale colegelor…
IP MAN – Mă gândeam că vrei să ieşi din dulap chiar la TIFF.
EU – Eşti şi haios, asistentule meu personal. Mai bine îmi deschizi
IP MAN – Uşa? Nu sunt genul ăla de asistent.
EU – De la portbagaj.
IP MAN – Dar e loc pe bancheta din spate şi pentru tine.
EU – O să mă omori cu umorul tău.
IP MAN – E posibil.
EU – Hai deschide-mi portbagajul de la ozn-ul ăsta de maşină te rog. Nu mă face să vorbesc cu superiorul tău.
IP MAN – Superior eşti tu.
EU – Găseşti? Deci cum deschizi..
IP MAN – E deschis.
EU – Pff. Deci avem voie cu d-astea? Tu nu eşti asistent, eşti isis-tent. You are my personal isis. În engleză ar fi PI nu PA.
IP MAN – Nu se va gândi nimeni la constantă. Altfel, destul de slabă gluma.
EU – Sună mai bine invers nu? IP. Şi îmi aduce aminte de IP MAN! Ştii, antrenorul lui Bruce Lee.
IP MAN – Be water my friend.
EU – Exact.
În timp ce mă ajută să-mi mut lucrurile în portbagajul limuzinei, căci e o ditai limuzina Mercedes, îmi zice:
IP MAN – Avea dreptate…
EU – Cine?
IP MAN – Cine m-a repartizat.
EU – Ai fost repartizat?
IP MAN – Da.
EU – De către cine?
IP MAN – Nu ştiu, era o voce de femeie.
EU – Ai văzut piesa mea Interviul?
IP MAN – Nu, de ce?
EU – Păi asta e o replică din…
IP MAN – Ştiu.
EU – Gizăs.
IP MAN – What?
EU – Am zis Gizas.
IP MAN – Yeah, what?
EU – Hai că ştiu că asta e a lui Mel Brooks. Mergem?
IP MAN – Mergem.
7. Interior. Mercedes Benz. Secunde mai târziu.
ATENŢIE – SECVENŢA CONŢINE PRODUCT PLACEMENT
IP MAN – Pune-ţi centura.
EU – Aici în spate?
IP MAN – La filmare. Apoi ţi-o scoţi.
EU – Păi cine filmează?
IP MAN – Publicista o să vină cu un operator.
EU – Păi eu sunt în pantaloni scurţi. Am crezut că o să conduc singur în maşina mea.
IP MAN – Şi o să cânţi cântece de Tudor Chirilă.
EU – Exact. Mă rog, alea se cântă în drum spre mare.
IP MAN – Am şi varianta făcută de Vama Nădlag pentru cei ce călătoresc în sens invers. Glumesc. Ai nişte haine pe bancheta din faţa ta.
EU – Eşti cel mai tare.
IP MAN – Habar n-ai.
EU – I have no idea and his friends.
IP MAN – Sunt fan limba română.
EU – Am înţeles că e o comoară.
IP MAN – O comoară eşti tu Daniel.
EU – E primul lucru drăguţ de azi.
IP MAN – Glumeşti? Te-am luat cu limuzina de la scară.
EU – Am vrut să văd dacă ai şi inima de plastic.
În timp ce limuzina cu steguleţe TIFF goneşte prin Bucureşti ca o maşină de ambasador, mă schimb în ceva confortabil, şi exact pe măsurile mele. Dar nu mai era cazul să mă mir. Am crezut că de la 40 de ani în sus voi renunţa la blugi. Ei bine, ăştia de la RESERVED mi-au schimbat părerea. Nu am mai ieşit din ei de atunci. Mă rog. La gală doar.
La picioare am găsit o cutie de încălţări. Sunt foarte picky cu încălţările. Trebuie să fie simple dar incredibil de comode şi să arate şi bine. Deschid cutia. O pereche de ghete casual-sport de la Ecco. Şosete noi lângă. După ce m-am încălţat, am uitat că sunt în limuzină şi m-am ridicat în picioare, să văd cum mă simt în ei. Nu ştiu când IP-ul meu a avut timp să deschidă trapa. Altfel, nici zece cafele nu m-ar fi trezit dacă apucăm să dau cu capul de plafonul de sticlă securizată. Plus că dacă îl spărgeam… Nouă pentru Film rămâneam.
Sunt pe jumătate afară acum. Un zâmbet larg pe faţa mea nu va însemna niciodată, în acest context, că mă simt foarte comod cu noile mele încălţări. Realizez că arăt ca un ţăran care se dă şi el cu limuzina. Mă retrag uşor, jucând faptul că mă strigă cineva din limuzină. Lame. Pfff.
IP MAN – Măcar nu ţi-ai spart capul.
EU – Ce?
IP MAN – Sau poate că ţi l-ai spart. Pune ceva pe tine.
Mă uit pe banchetele limuzinei şi găsesc, printre altele, un hoodie, tot de la RESERVED. Fără glugă, dar cu guler înalt. Îl pun pe mine. Turnat. Îi scot şnurul de la gât. E mai bine aşa.
IP MAN (CONT’D) – Vezi că hainele astea trebuie duse înapoi după TIFF.
EU – Fuck…
IP MAN – Glumesc. Sunt ale tale.
EU – Fuck you, atunci.
IP MAN – Da da da.
7.1. Interior. Mercedes Benz. Secunde mai târziu.
Maşina se opreşte brusc. Se deschide o uşă. Intră întâi un cameraman. Nu apuc să îl salut pentru că intră Publicista (ALBA)
ALBA – Salut, Doctore. Eu sunt –
EU – Publicista.
ALBA – Eşti tare.
EU – Tu eşti tare.
ALBA – O să vedem. O să trec direct la subiect. Iar subiectul cel mai mare eşti chiar tu. Eşti un caz.
EU – Dificil?
ALBA – Doar greu de vândut.
EU – De ce?
ALBA – Cică faci fiţe.
EU – Hah.
ALBA – De-asta am şi acceptat provocarea.
EU – Mă bucur.
ALBA – Şi eu.
EU – Păi.
ALBA – Păi, ce?
EU – Îmi dai cafeaua aia?
ALBA – Peste ochi.
EU – Orice consideri că mă trezeşte, publicisto. Pot să-ţi spun Publi? Sau preferi Cista?
ALBA – Hai să rămânem la D-na Alba.
EU – Păi? D-na? După tot ce-a fost între noi?
ALBA – Gizăs…
EU (spre IP MAN) Ăsta e luat deja.
ALBA – Alba.
EU – Albă ca –
ALBA – Pfff.
EU – Laptele unde e?
ALBA – Cu tine o să am probleme foarte mari.
EU – Challenge accepted.
8. Exterior. Aeroportul Băneasa. Minute mai târziu.
ATENŢIE – SECVENŢA CONŢINE PRODUCT PLACEMENT
Maşina se opreşte brusc. Dar lin. Mercedesul ăsta este un avion. Are camere şi senzori peste tot. Bordul este tot digital. Şi vezi tot ce e în jurul maşinii, din faţă, din spate, de deasupra. Incredibil. Scaunul maşinii are şi răcire, nu doar încălzire. Pfff. M-a spart. Şi nu te dai cu capul de bord când frânezi. Aproape că îmi doresc să mergem cu maşina la Cluj. Dacă nu furau ăştia din autostradă ajungeam în 3 ore.
Cobor. Direct pe pistă. Un covor roşu duce spre un avion charter, mic şi nou şi alb. Se putea şi fără covor. Dar înţeleg efectul. Avionul – o revoluţie tehnologică.
În faţa lui, la o ţigară, normal, ceilalţi colegi ai mei. Îi recunosc din pozele bestiale făcute de Adi Bulboacă, care a văzut până dincolo de măştile noastre sociale, ca nimeni altul.
Ne îmbrăţişăm cu toţii. Chiar dacă unii dintre noi nu ne ştim decât din fotografii. Dar e clar că este o experienţă unică pentru fiecare din noi. Şi sigur asta ne va uni într-un fel în care puţini actori din România au avut ocazia în toată cariera lor. Cum ne mai întoarcem noi la casele noastre după asta, băi Niculae tată? Cred că deja începe să-mi pară rău că povestea asta se va încheia în nici mai puţin de o săptămână.
Este prima oară când nu sunt controlat la aeroport. Aproape că îmi pare rău că am aruncat timbrele cu LSD de la piept, dar îmi era frică să nu mi le găsească ăştia la vamă. De unde să-mi imaginez că de azi voi fi tratat tifferit? Sunt curios dacă pot să mă urc beat la volan şi să strig la poliţiştii care au ghinionul să mă oprească. Chiar dacă nu am jucat tenis de performanţă. Eu mai mult cu teatrul…
9. Interior avion charter. Deasupra României. 30 minute mai târziu.
Montaj rapid cu cei 10 pentru FILM care îşi fac poze, râd, beau, mănâncă, povestesc, îşi fac poze, plâng, se îmbrăţişează, descoperă cutii, pungi şi pachete cu haine, încălţări, accesorii personalizate, îşi fac poze. O nebunie.
Sub ochii noştri, cei 10 se transformă treptat în staruri. Montajul continuă pană când, peste muzică, se aude pilotul care anunţă aterizarea.
10. Exterior. Aeroport Cluj. 45 min mai târziu
Ies din avion. Sunt ca într-un vis. Blitz-urile mă orbesc. Dar eu oricum nu prea văd bine. Îmi setez privirea pe „fără şarf” şi ies alături de ceilalţi nouă, într-un ritm incredibil, de zici că am repetat o lună de zile coborârea scărilor. Numele noastre se aud estompate de motoarele avionului.
În curând nu se mai aud decât numele noastre mici, strigate de fotografi. Ne uităm unul la altul, cu zâmbete adevărate şi pline. Şi apoi ne uitam la fotografi. Şi ştim cu toţii că ăsta e abia începutul. Şi că nimic nu va mai fi niciodată la fel.
11. Exterior. În faţa Aeroportului Cluj. Minute mai târziu.
La intrarea în aeroport, suntem aşteptaţi fiecare de asistentul personal şi de publicist. Mă uit la „ai mei” care ţin o pancartă cu numele meu scris greşit. Paniel Dopa. Încă o glumă. Deja îmi sunt dragi.
12. Interior. Mercedes Benz. Străzi Cluj. Minute mai târziu.
IP MAN conduce relaxat. ALBA se uită peste o mapă întreagă de documente, din care scoate din când în când cate o foaie pe care mi-o întinde. Are legendă pentru fiecare diagramă, program sau nume de pe hârtiile din faţa mea. Nici o întrebare nu o surprinde. Sau cel puţin, îmi lasă impresia că nu mă judecă în nici un moment. E incredibilă.
ALBA – IP MAN te va duce la hotel. Eu merg să aranjez prima conferinţă de presă. Te rog să te îmbraci cu primul costum din stânga. Găseşti în dulap hainele aranjate pe zile, pe evenimente, pe stiluri.
EU – Sper că stau singur în cameră.
ALBA – Speram să zici „mulţumesc”. Nu se poate să stai singur, dar înţeleg.
EU – Păi se pare că nu înţelegi. Că altfel nu îmi spuneai că nu se poate. Mă bucur că am atins subiectul. Îmi plătesc eu dacă nu se poate. Dar mie mi se părea normal –
ALBA – Normal că vei sta singur. Toţi aveţi camere single. Mă rog, patul e dublu. Puteţi oricând să vă chemaţi jumătatea. Your semnifi-cunt?
EU Gizăs Craist. Mulţumesc.
ALBA – Superstar. Cu plăcere. Sunt lucruri care ţin de bun simţ. Şi multe altele care ţin de noroc. În meseria ta. Ne-am propus ca măcar să ne ocupam cum trebuie de lucrurile pe care le putem controla. Zic.
EU – Eşti tare, Alba.
ALBA – Găseşti? Cu badge-ul tău intri peste tot. Nu e nevoie să anunţi staff-ulTIFF unde te decizi să mergi. Biletele şi invitaţiile sunt date toate în afară de 10, astfel încât să aveţi loc tot timpul la orice event. Voi. Cei 10. Dar te sfătuiesc să mă anunţi pe mine prin IP MAN, ca să putem îmbina utilul cu plăcutul.
EU – Vii şi tu să dansăm?
ALBA – Eşti haios. Vin si eu să te introduc celor mai importanţi oameni de la event-ul respectiv. Dacă vrei să şi dansezi cu ei, ar fi bine să-mi spui. Să anunţ paparazzi.
EU – Glumeşti?
ALBA – Nu.
EU – Eşti tot ce îşi poate dori –
ALBA – Un bărbat?
EU – Nu. Un actor. Un bărbat nu ar şti ce să facă cu tine aşa deşteaptă.
ALBA – Mulţumesc?
EU – Exact.
ALBA – Continuăm? Mai avem puţin. Aproape în fiecare zi, mai puţin sâmbătă, vei avea întâlniri „unu la unu” cu oameni din industrie. Ai lista aici. Ziua ta va arăta aşa, în general: mic dejun, dacă eşti genul. Apoi, te ia maşina de la hotel, te aduce în locul unde au loc primele două întâlniri. Pauză de prânz. Dacă eşti genul. Vine şi te ia maşina. După prânz, încă două întâlniri sau şedinţe foto, sesiuni de casting, filmări propriu-zise. Toate acestea le vei face singur sau împreună cu ceilalţi nouă aleşi. Vei lucra, discuta, vei lua masa şi vei petrece cu cei mai importanţi realizatori de film din România şi din străinătate, care au răspuns invitaţiei TIFF din acest an.
EU – Totul în 6 zile?
ALBA – O să râzi!
EU – Sper să râdem împreună.
ALBA – Poftim?
EU – Te iubesc.
ALBA – Pfff. La finalul programului, veţi avea fiecare scurtmetraje şi videoclipuri, plus casting-uri făcute unu la unu cu Puiu, Pintilie, Muntean, Porumboiu, Mungiu, Iancu, etc. Apoi – site, pagină de fani, reel de prezentare, fotografii, contactele tuturor oamenilor cu care aţi lucrat şi cu care probabil urmează să lucraţi. În plus, veţi fi înscrişi automat în toate agenţiile de casting naţionale şi europene. Dacă ştiţi engleză veţi intra şi în baza de date Spotlight din UK.
EU – Păi acolo fără agent..
ALBA – Lasă-mă să termin. Fiecare din voi, în funcţie de talentul de care veţi da dovadă în acest campus TIFF, va fi ales de către un agent internaţional, spre reprezentare.
EU – Bun.
ALBA – Bun?
EU – Bun tare.
ALBA – Bun tare?
EU – Bine, pot să te iau în braţe?
ALBA – Nu. (după o pauză) Poate când coborâm. Mai departe. Seara, cina în compania celorlalţi şi a altor artişti care şi-au exprimat sau îşi vor exprima dorinţa de a vă cunoaşte pe voi, cei adevăraţi, la un pahar de vin. Sau două. Sticle. După care, urmează petrecerile de noapte, unde nu se mai respectă nici o regulă. Şi, de regulă, acolo se întâmplă totul. Dacă ai nevoie de altceva decât ce vă punem oricum la dispoziţie, vorbeşte cu mine te rog. Sau cu IP MAN. Nu te duce de nebun prin oraş noaptea.
EU – Este exact ca în visul meu!
ALBA – Mă bucur. Te sfătuiesc să mergi la petrecerile astea. Chiar cred că o să-ţiplacă. Mai ales că ai fost în America de Sud. Avem până şi Aguardiente.
EU – De unde ştii că –
ALBA – Bravo. Maşina e la dispoziţia ta. La fel şi IP MAN.
EU – IP MAN!
ALBA – IP MAN!
EU – IP MAN?
Strig degeaba la IP MAN să evite cuplul de îndrăgostiţi care tocmai s-ahotărât să treacă strada prin faţa noastră. Maşina începe să emită un sunet de alarmă pentru cazurile în care se apropie prea tare de un obstacol. E prea târziu? Maşina frânează singură. Face şi asta. Doar că IP MAN nu trebuia să tragă de volan stânga. Suntem pe contrasens şi autobuzul care vine spre noi nu este sigur ultimul model Mercedes Benz. Poate dacă închid ochii?
FADE OUT
Sunetul? Merge. Camera? Merge. Clacheta.
10 pentru FILM. Dubla 1. Tras 3.
13. Exterior. Cartierul Panduri. Dimineaţă.
Oraşul nu s-a trezit încă… Maşinile stau aliniate ca nişte cai legaţi peste noapte… Un sunet de roţi rulând pe dalele neregulate… Sunt eu, unul din cei 10…
Alarma încă îmi sună în urechi… Am dat colţul cu un sentiment puternic de deja-lu.
14. Exterior. Panduri. După colţ. Secunde mai târziu.
O rază de soare îmi sparge ochii proaspăt treziţi din somn. Plâng de-adreptul. Lacrimile funcţionează ca o lupă şi totul devine supradimensionat. Sper că nu şi aşteptările mele. Cum e vorba aia, cine plânge primul, râde la TIFF?
Termin de încărcat maşina. Închid portbagajul. Mă urc la volan. Aşa să mă ajute Dumnezeul Filmului Românesc!
15. Interior. Maşina mea. Autostrada Piteşti. 8am.
Mă uit la WAZE. 5 ore şi 30 de minute până la Hotel Pami. Mă întreb cum e la Hotel Pami. Şi cred că o dată cu mine se întreabă şi tot universul cunoscut. Ăsta e luxul pe care ţi-l dă autostrada. Ai timp să te gândeşti la ale tale. Ah, am ajuns la Piteşti.
16. Interior. Maşina mea. Valea Oltului. 10pm.
Românii gonesc cu 90 de km pe oră prin localităţi unde limita bunului simţ, nu cea legală, ar trebui să te facă să mergi cu maxim 42. Dar România este o ţară credincioasă. Şi pietonii, dar mai ales şoferii. Pe bord au iconiţe iar pe maşină se înalţă spre cer o antenă făcătoare de minuni, care-i apără şi păzeşte. Problema e că staţiile lor anunţă doar locurile unde stau la pândă poliţiştii, nu şi locurile pe unde se decid să treacă strada, puţinii rămaşi în viaţă la sat.
17. Interior. Camera Hotel Pami. Cluj. Prânz.
Camera e curată. Deschid geamul. Şi aerul e la fel. E şi la 30 de minute de centru. Şi de hotelul celorlalţi. Pe jumătate de deal, în faţa mea, se întinde, în toată splendoarea lui, un cimitir. Memento Mori… zic. Bun. La treabă, dacă tot sunt în viaţă. Cum ajung în centru? Cu taxiul. Sau cu maşina din partea… Nu cred. Cu taxiul. Sau nu, merg pe jos. Cu ocazia asta, o să mă vadă şi mai mulţi clujeni.
18. Exterior. Centrul istoric. Cluj. Ora 14:30.
Prin centrul vechi din Bucureşti nu îmi place să mă plimb. În Cluj e o plăcere. E normal? Sau chiar e mai plăcut aici? Mă uit la oameni şi majoritatea par străini. Dar nu sunt.
În Piaţa Unirii, pe una din laturi, se află biroul 10 pentru FILM. De la geam sigur ai putea să vezi perfect un film proiectat în aer liber. Dar nu de-asta ne-am adunat aici.
Suntem încă jos. La intrare. Ni se spune să intrăm pe rând pentru că vom fi filmaţi. Deja? Ni se dau primele sfaturi. Să nu ne uităm în cameră. Şi să ne purtăm natural. Ok. Dar de ce să regizezi un making of?
19. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ora 15.
Suntem într-o încăpere destul de mare. Aici va fi sediul nostru central. Coordonatoarea noastră ne spune câte ceva despre ea. Şi cum a ajuns să se ocupe de acest program. Nu ştiu însă dacă dragostea ei pentru film, o califică pentru o asemenea sarcină. Să ai grijă de 10 actori şi de imaginea lor presupune mai mult decât o atitudine de Aunt Lydia din Handmaid’s Tale. Dar asta doar aşa, de dragul glumei. Ca să nu-i spun diriga, cum zice că i-au spus grupele din anii trecuţi.
Entuziasmul primei zile este în aer. Suntem curioşi ce vom face şi mai ales cu cine. Ne lăsăm cu toţii pe spate şi visăm, fiecare în limba lui. Dar nu pentru mult timp.
În camera noastră, intră prima speaker-iţă. Şi astfel începe oficial Programul 10 pentru FILM. Să curgă cu knowledge, sfaturi, tips and tricks, deschidere, înţelegere şi mai ales, umor şi voie bună.
20.1. Interior. Birou 10 pentru FILM. Minute mai târziu.
Totul se întâmplă acum pe repede înainte, cu Speaker-iţa care gesticulează, vorbeşte, ascultă întrebări, vorbeşte. Mai avem şi cadre cu cei 10 care ascultă activ, râd, se uită unii la alţii, ascultă iar. Din când în când revenim la viteză normală pentru a mai auzi câte o replică.
SPEAKER-IŢĂ – Ce a făcut Dragoş Bucur cu o linguriţă, nu o să puteţi să faceţi voi 10, niciodată.
Am râs. E ok oare să spui asta unor omuleţi veniţi cu speranţa că poate cine ştie, totul va fi, dacă nu bine, măcar tifferit?
Acţiunea se derulează din nou pe repede înainte, cu Speaker-iţa care gesticulează, vorbeşte, ascultă întrebări, vorbeşte. Revenim la viteză normală.
SPEAKER-IŢĂ (CONT’D) – Sunt maxim 10 actori de film buni în România. Şi din păcate, nici ei nu au puterea să aducă publicul în sală.
Imaginile curg din nou pe repede înainte, la fel ca gândurile mele: Când spune că sunt 10, oare se referă la noi? Glumesc.
Poate vina nu e neapărat la actori. Poate scenariile sunt de vină. Poate cheia minimalistă pe care mulţi încă nu au depăşit-o. Poate producătorii care investesc în mod conştient doar în filme de festival. Recunosc, ultimii ani au adus din ce în ce mai multe filme care au început să spargă clişeul filmului românesc. Dar poate şi televiziunile care au îndobitocit poporul au o vină. Poate şi politicienii care au smuls românilor timpul de a visa, sau de a citi o carte, fără gândul imediat la chirie, rate, taxe, impozite. Şi nu în ultimul rând, poate poporul însuşi e de vină, publicul, pentru că a ales să nu înveţe nimic din istoria lui recentă. E oare doar vina actorilor că nu vine lumea la filmul românesc? Important este că nu e vina mea. Eu nu mă număr printre cei 10 actori buni. Revenim la viteză normală.
SPEAKER-IŢĂ (CONT’D) – Sunt câţiva care pot să ducă un film întreg. Dar tu? Tu poţi să duci un lungmetraj?
Gândurile mele continuă să zburde. Sigur că nu mi se adresează doar mie, se adresează unei întregi pături de artişti care speră să spargă bariera, sau tavanul de sticlă. Nu ştim dacă putem. Oare de-asta suntem aici?
Pe repede înainte, Speaker-iţa pare că se apropie de sfârşit.
UNUL PENTRU FILM – Aveţi un sfat pentru noi?
SPEAKER-IŢĂ – Nu mai beţi, oameni buni. De ce? Pentru că a doua zi, nu vi se mai prinde machiajul.
Ha. Mulţumim mult. Montaj rapid. Poză cu grupul. Pauză. Ţigară. Cafea. Apă. E caldă. Dar e apă. Deci e un lucru ştiut că actorii beau. Beau şi mă gândesc că mai am o grămadă să demonstrez că sunt bun. Azi te poţi filma singur cu telefonul. Imaginaţie să ai. Şi apoi? Pui filmele pe YouTube. Şi dacă eşti bun, sau nebun, devii viral. Dar cum să încep. De unde? There is no spoon? Fuck.
20.2. Interior. Birou 10 pentru FILM. Seara.
Pe repede înainte, intram înapoi şi odată cu noi intră şi următorul speaker, un regizor de film. Începe conversaţia cu noi arătându-ne ceva din munca lui. Excelentă cartea lui de vizită. Nici nu mai trebuia să vorbim peste asta. Eram gata să semnez.
Scurtmetrajul pe care ni l-a arătat Milo este chiar special. Sentimentul pe care mi l-a dat – o chemare ciudată ca atunci când te uiţi în gol şi îţi vine să sari. Şi în secunda următoare te întrebi dacă ai sărit şi speri că eşti încă sus. De parcă se tripla atracţia gravitaţională. Bun. Bună treabă.
Mâine ne întâlnim să filmăm. Şi acum suntem chiar nerăbdători.
Altfel, încercând să umplem timpul acordat cu o discuţie, a recunoscut că regizorii de film nu prea merg la teatru să vadă actori noi. Dar că în acelaşi timp, e şi vina noastră că regizorii nu ne cunosc, pentru că nu ştim să ne marketăm.
Adevărul, chiar dacă e undeva la mijloc, e că de-asta suntem aici, pentru că unii dintre noi sigur nu ne-am priceput să ne facem văzuţi, auziţi, remarcaţi. Se pare că vom avea şi o întâlnire cu o specialistă în marketing online. La fix.
Imaginile se succed din ce în ce mai rapid până apune soarele. Cei 10 ies din cuptorul creaţiei şi se pierd prin oraşul animat. Îi redescoperim în parcul din faţa hotelului Victoria.
Camera se plimbă uşor printre cei 10 pentru FILM, care, întâi timid, apoi din ce în ce mai aprins şi mai personal, construiesc amintiri comune într-una una din cele mai frumoase seri de la Cluj. Discutăm, glumim, bem, comparăm, descriem, mimăm, bem, ne imaginăm, bem, povestim, bem. Gata. S-asunat.
21. Exterior. Străzi Cluj / Interior. Camera hotel Pami. 2 am.
Sunt în drum spre hotelul meu. Încep să nu mai recunosc Clujul meu de… dimineaţă. Mă uit pe Google Maps… Spune că trebuie să o iau în direcţie inversă. Nu cred aşa ceva. Întrebasem nişte clujeni care este drumul spre glorie şi mi-au zis că tot înainte. Hai să văd pe Waze. Pfff. La fel. Taxi? Du-mă repede la Pami.
În timp ce fumez o ultimă ţigară, ignorând mesajul de pe pachete cât şi cimitirul din faţa mea, profesionistul din mine exclamă: Ah, fuck, mâine cum o să mi se prindă machiajul?
22. Interior. Hală dezafectată. Ziua 2.
Am ajuns la filmare voios de pionier. Şi maşina din partea TIFF la scară m-aajutat. Aveam şi multe haine. Tot ce adusesem pentru colegi şi colege de la Bucureşti.
Suntem într-o hală. Imensă. E bine că am ieşit din birou. Şi facem ceva. Ce (ne) facem? Meseria.
Şi, ACŢIUNE! Suntem filmaţi stând jos, în picioare, alergând, râzând, serioşi, în perechi, la masă, lângă şi în duş, certându-ne, iubindu-ne, pe canapea, în praf, la perete, de departe, cu haine, fără haine, cu mască şi fără. Tare.
Rezultatul? Un videoclip românesc ultra decent pentru o melodie românească la fel. Nu ştiu dacă aş putea trimite însă clipul unui director de casting rugându-l să fie atent unde apar şi eu, dar este foarte bun. Ar fi fost poate şi mai util dacă primeam şi materialul brut.
Se lasă seara. Nu mai ştiu unde am fost să mâncăm. Apoi fiecare la hotel. No party for the stars. Eram obosiţi.
23. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ziua 3.
Cei 10 pentru FILM intră pe repede înainte în birou, îşi fac cafele, ies la ţigară, revin în birou, se aşază şi încep să asculte o altă speaker-iţă.Este specialista în marketing online. Aceasta citeşte pagini pline de informaţii utile. Dar termenii pe care îi foloseşte sună ca o limba străină pentru mulţi dintre noi. Ni se promite că vom primi informaţia şi scrisă. Mai bine. Scripta manent. Timpul expiră. Poză de grup. În timp ce un carton negru umple ecranul cu ce-am reţinut.
SPEAKER-ITA – Pe Facebook este bine să vă puneţi numele adevărat.
Montajul rapid se reia. Cei 10 sunt toţi ieşiţi pe balconul interior al clădirii. Majoritatea fumăm. Şi bem cafele. Fumăm. Cam la asta se reduce în general munca actorului cu sine însuşi în timp ce aşteaptă să fie chemat în scenă. Sau la cadru, dacă a mâncat praf stelar când era mic.
Un carton negru apare iar ca în filmele mute, şi anunţă:
CARTON – Speakerul următor.
Speakerul următor, fost director de casting, ne spune că ajunsese să vadă toate piesele de teatru din Paris, de exemplu, în căutare de actori pentru film. E adevărat că şi onorariile acestui fost director de casting francez erau probabil pe măsură. Ar fi o cheltuială destul de mare şi numai dacă vrei să vezi toate piesele din Bucureşti.
23.1. Interior. Birou 10 pentru FILM. Pauză de masă.
Casolete de două feluri tronează în mijlocul mesei. Nu ştim dacă fenomenul de fata morgana creat deasupra mâncării este de la faptul că în cameră sunt 40 de grade, sau pentru că mâncarea e caldă. Poate fi şi de la faptul că în cameră sunt 10 stele care ard mocnit, aşteptând să fie descoperite şi botezate. Câştigându-şi astfel locul în constelaţia de artişti vizibili acum chiar şi cu ochiul liber.
Montaj rapid cu cei 10 pentru FILM, care mănâncă 10 casolete pentru prânz.
23.2. Interior. Birou 10 pentru FILM. După amiază.
Pe repede înainte, alt speaker intră în camera noastră. Vorbeşte. O ştiu pe doamna CDF de vreo 20 de ani. Ne povesteşte, ne arată cum să nu, ne învaţă cum să da. E tare doamna CDF. Timpul expiră. Poză cu grupul. Apoi un carton cu ce am reţinut.
Viorica Capdefier – DIRECTOAREA DE CASTING – A trebuit să închid agenţia săptămâna trecută. Noua lege cu utilizarea datelor personale. Dintr-o bază de date de 16.000 de oameni, mi-au răspuns la mail câţiva.
23.3. Interior. Birou 10 pentru FILM / Exterior. Gulaş Party. Seara.
E seară din nou. Pe repede înainte, acţiunea se mută din birou în mijlocul unei petreceri. E Gulaş Party. Mâncăm. Şi râdem. Mâncăm. Ne dăm seama că ar trebui să ne mutăm mai central. Nu ştim deloc să ne marketăm. Avea dreptate Milo.
Cei mai curajoşi se aventurează după ceva de băut. Aunt Lydia ne aduce în cerc un regizor de film. Şi un actor. Se întâmplă să-l cunosc pe Pepe de când eram în şcoală amândoi. Mă bucur tare de revedere. Bem, vorbim şi uităm cum trece timpul.
Noaptea se lasă uşor peste Cluj. Mergem la petrecere mai târziu? Nu. No party for cei 10. Abia de mâine vom ieşi la petreceri. Sfatul zilei: Să nu cumva să pierdeţi invitaţiile de la HBO party că altfel nu mai intraţi.
Hei, taxi, du-mă repede la Pami! Sper că nu am rătăcit tocmai…
24. Interior. Birou 10 pentru FILM. Ziua 4.
Imaginile se succed din nou cu rapiditate. Cei 10 se adună. Suntem deja ca o familie. Ne facem cafele. Bem apă. Fumăm o ţigară. În preajma orei, ne adunăm toţi înăuntru, şi aşteptăm în cor următoarea experienţă.
Mă trezesc cuvintele seci, dar fără pic de hate ale directorului festivalului, care îmi spune că el personal, a crezut tot timpul că eu nu am nici o treabă cu filmul. Apreciez maxim onestitatea. Ştiu că totul se reduce la păreri subiective şi personale bazate pe un sentiment pe care cineva ţi-ltrezeşte sau nu. Rar te înşeli. Dar sunt cazuri. O zice şi el. Altfel nu eram astăzi aici.
Timpul expiră. Poză de grup. Zâmbet de 10 pentru FILM.
Intervenţia următorului Speaker, o directoare de casting, mă face însă să-mipierd speranţa. Doamna ţine să precizeze, că nu m-a chemat să dau probă pentru serialul Comrade Detective, pentru că am făcut fiţe la vreo două reclame. La revedere.
EU – Stop. Haideţi întâi să definim conceptul de fiţe. Probabil am cerut bani mai mulţi.
CASTING DIRECTOR – Da.
EU – Păi şi ce, sunt banii dumneavoastră?
CASTING DIRECTOR – Hai să ne tutuim, te rog.
EU – Păi şi ce, sunt banii tăi?
CASTING DIRECTOR – Nu. Mie nu îmi iese nimic.
EU – Atunci de o iei personal?
CASTING DIRECTOR – Eu am venit să ne împăcăm.
EU – Eu nici nu ştiam că suntem certaţi. Nici nu ştiu cine eşti. De ce nu ştiu? Pentru că eu nu iau personal toate ne-întâmplările mele. Nu vă judec când nu iau un casting.
CASTING DIRECTOR – E vorba de ton.
EU – Am impresia că pentru voi orice ton cu care îşi cere un actor drepturile este unul nesimţit. Sunt sigur că în bazele voastre de date nu suntem împărţiţi pe vârste sau abilităţi, ci pe preţuri. Actori de la 0 la 50 de euro. Actori de la 50 la 100. Actori de la 100 la 200. Şi tot aşa. Pană la suma care vi se pare vouă, atenţie, VOUĂ, decentă pentru traiul unui actor.
CASTING DIRECTOR – Eu am ajutat mulţi actori, şi unul nu mi-a zis mersi.
EU – Uite vezi, până nu vă dispare chestia asta din cap, cum că voi ne daţi nouă de mâncare, e clar că vorbesc degeaba.
Aunt Lydia ieşise de ceva vreme din cameră. Cred că are alergie la lucruri evidente. Câţiva din colegi au venit şi mi-au pus o mână pe umăr. Nu ştiu dacă în semn că au înţeles ce s-a întâmplat sau ca să mă potolesc. Următoarea speaker-iţa însă, fără să ştie nimic din ce se petrecuse, m-afăcut să nu mă mai cred nebun.
DOMNICA – Pe mine nu mă interesează cât cereţi voi la o reclamă. Dacă se poate bine, dacă nu, nu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar la mine intri pe lista neagră dacă faci ceva grav din punct de vedere meserie. Dacă mergi la filmare şi nu ştii textul şi ţii toată filmarea pe loc ore întregi; sau dacă te duci beat, sau uiţi că ai filmare şi nu te duci deloc. Dacă ajunge la mine informaţia asta, a doua oară nu ştiu dacă te mai chem. Iar a treia oară nu te mai chem sigur.
Asta e de înţeles. Total. Mă liniştesc. Era doar un caz răzleţ?
Tot ce se poate. Florentina Bratfanof chiar ne-a pus să dăm probă pentru un film la care lucra. Dacă tot e directoare de casting şi noi actori… A părut chiar ciudat după atâtea vorbe. Deşi aşa mă aşteptam să fie toată tabăra. Bun exerciţiul. Chiar dacă ştiu că nu am avut o probă bună. Norocul meu că Flori m-a văzut şi la teatru.
24.1. Exterior / Interior HBO Party / Străzi Cluj. Noaptea.
Montaj rapid cu cei 10. Ajungem la o petrecere. Stăm puţin. Într-un colţ. E frumos aici. Ne zicem noi zece, nouă. Ni se spune să nu părăsim grupul. Păi? Se întâmplă sa mă întâlnesc şi cu nişte cunoscuţi şi atmosfera se mai colorează puţin. Facem poză la panou. Dovadă a trecerii noastre. Şi plecăm. Ca nişte staruri adevărate.
P.S. Pentru doamna care nu a putut intra şi striga la cel de la intrare frustrată „Tu ştii cine sunt eu?”: the HBO Party is overrated.
Imaginea revine la viteză normală în momentul în care plec de la petrecere şi mă întâlnesc în oraş cu alţi participanţi la festival, invitaţi în cadrul altor programe, sau chiar cu câte un film. În piaţa istorică a Clujului poţi sta până dimineaţă la mese. Dacă ai ce şi cu cine povesti. Iar piadina este ceva îngrozitor de bun dimineaţa la doi. Perfect pentru oameni ca noi. Oare după ce se termină festivalul, cum arată Clujul?
25. Interior. Sala de conferinţe La Platinia. Ziua 5.
Suntem la conferinţa de presă special anunţată. Nu s-au prezentat prea mulţi curioşi. Păcat. Aunt Lydia repetase cu noi întrebări şi răspunsuri. Mă întreb ce surprize a avut la ediţiile anterioare… Sau mai degrabă ce părere are ea despre actori în general…
Treaba asta cu puţină presă se pare că e prima oară când se întâmplă. Explicaţia? E 1 iunie. Toată lumea e liberă. Ha! Râsete de copii.
25.1. Exterior. Cluj / Interior. Birou 10 pentru FILM.
Montaj pe repede înainte cu noi care călătorim de la conferinţă înapoi la sediu. 10 pentru FILM mănâncă 10 casolete. Ţigări. Cafea. Apă.
Ne vizitează în campus regizorul Cristi Puiu. Eram curios de discursul lui după ce auzisem din toate părţile că este regizorul imposibil, acest Lars al cinematografiei româneşti. Era un pic supărat. Adică proaspăt afectat. Doar ce terminase o filmare.
Am aflat cu ocazia asta ce aşteaptă Cristi Puiu de la un actor. Şi mai ales ce nu (se) aşteaptă. Mi-a adus aminte de simplitatea pe care o cerea şi David Mamet actorilor într-o carte dedicată acestui subiect.
Mi-a rămas în cap teoria lui că românul are gestul psihologic de a da vina pe celălalt. Şi că nu ne gândim deloc că fiecare în cercul nostru, pentru ceilalţi, suntem mai mult celălalt decât suntem noi înşine. Face sens? Atunci făcea. Şi asta făcea şi el de fapt. Dădea vina pe ceilalţi. Actorii dădeau vina pe el. Sau pe echipă. Echipa dădea vina pe vreme. Sau pe mâncare. Şi tot aşa. Ca un circuit al responsabilităţii în natură.
Urmează Vlad Ivanov. Habar nu aveam cât a muncit omul ăsta. Şi mai ales de când. Şi iată-l la fel de consecvent, determinat, activ, şi cu respect pentru meserie şi noi toţi. Au dreptate şi oamenii ăştia într-un fel să nu rişte un film de lungmetraj pentru a „descoperi” un alt talent. A devenit un lux. Înainte nu puteai să rişti pentru că pelicula era scumpă. Acum nu poţi sa rişti pentru că paradoxal, în secolul vitezei şi al tehnologiei, nu ai timp de experimente. Şi mai rişti şi să nu mai fie nimic valabil din filmul tău până ajunge în cinema. Aşa de pe repede se întâmplă parcă azi totul.
Regizorul de la Serafimi ne zice că a făcut-o. A riscat. Dar asta pentru că a stat 10 ani pe margine până să-l bage cineva în seamă, şi cunoaşte perfect sentimentul. Pentru cineva care doar ce a scos capul din oul îngropat în nisip şi vrea să se îndrepte spre mare din instinct, nu e chiar aşa de simplu. Sau?
Nici prezentarea noastră înghesuită înaintea proiecţiei cu Touch Me Not, nu cred că ne-a ajutat prea tare. Iar la petrecere am stat din nou grupaţi, dar nu ne-a recunoscut nimeni. Deşi aveam toţi măştile sociale la noi.
26. Interior. Teatrul Naţional Cluj. Gala TIFF. ZIUA 6.
Suntem în culisele Teatrului Naţional din Cluj. Aşteptăm să intrăm pe scenă. Suntem toţi îmbrăcaţi cu ţinutele primite de la sponsori. Urmează cele 15 secunde de glorie. Warhol zicea de 15 minute, dar asta era valabil poate în secolul trecut.
Azi se pare că e o zi specială pentru că la prânz nu am mai primit casolete. Aunt Lydia ne-a dus la un restaurant în oraş şi ne-a zis că masa asta adevărată e din partea ei. În orice caz, când a venit mâncarea, mi-a venit pur şi simplu să exclam: Blessed be… Nu mai văzusem farfurii din Bucureşti.
Tocmai a fost difuzat clipul video filmat de noi zilele trecute. Cei din sală ştiu acum că noi putem sta jos, în picioare, putem râde, unii din noi se pot dezbrăca, putem alerga, şi în general, putem să ne facem că facem o mulţime de lucruri. Pe aplauze suntem invitaţi în scenă. Ne aliniem. În ordinea alfabetică a numelor noastre mici. Aşa cum am repetat. Şi apoi ieşim. La fel de rapid. Păi?
Am mai avut sentimentul ăsta o dată. Când eram mic şi mama încerca, fără să exagereze, să-mi impună, din inerţia secolului trecut şi a mii de ani, nişte drumuri la biserica din cartier. Am fost în cele din urmă să mă spovedesc. Preotul şi-a aruncat mileul peste primii trei copii din faţă, şi ne-a zis tuturor, mai mulţi de zece, să spunem nişte cuvinte şi gata. Eram izbăviţi. De-atunci nu am mai putut să iau fenomenul în serios.
Suntem în holul teatrului. Din sală se aude Tudor cum îşi prezintă premiile. Îi sugerez ca pe viitor, să-i pună pe cei 10 pentru FILM să prezinte premiile de la Gală. Măcar atât. Altfel, de aici din afara sălii cel puţin, pare că începe să sufere şi el de un început de statuie, exact ca Ion Caramitru. Ştiu că bancul e cu Andrei Şerban…
Nu m-am mai dus la ultima petrecere. Îmi era foame. Am mers să-mi iau o Piadină cu Alina, alta pentru TIFF. Şi ne-am gândit că ar fi fost incredibil dacă filmam pe ascuns toată această tabără şi la anul aplicam cu filmul la TIFF.
Dar până la anul, poate nici nu va mai exista România. Până la anul locul ăsta se va numi Ţinutul Pesedeului. Şi toată această încordare ne va trece.
Taxi. Pami. Cameră. O ultimă ţigară. La geam. Ce linişte. Îmi zicea bunicul că cimitirul e cel mai sigur loc din lume. Pentru că toţi oamenii sunt morţi, deci nu are cine să-ţi facă rău. Bine, pe vremea lui, morţii nu votau.
Măsor din ochi cât îmi va lua să-mi fac bagajul mâine. Şi mă culc pe-oureche.
27. Interior. Acasă la mine. Miercuri. Amiază.
Înainte să-i trimit scenariul ăsta lui Răzvan Penescu de la LiterNet, am recitit ce-am scris înainte de TIFF despre TIFF. PFF. Iată un fragment:
RODICA NEGREA – Ce poate fi filmul după 10 pentru FILM la TIFF 2018?
DANIEL POPA – În 1999, la CineMaIubit, după ce am luat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, m-a întrebat o reporteră: Ce planuri ai acum, după acest premiu? I-am răspuns fără să clipesc: Mă aşteaptă afară doi producători şi deja am semnat trei contracte. Reportera: Serios? Eu: Nu.
Din păcate teatrul şi filmul funcţionează într-o lume în care legile se improvizează mai mult decât replicile dintr-un film, în funcţie de interese personale, şi trecătoare. Din păcate, românii, după ce împrumută sau fură de afară un model, par că pierd pe drum instrucţiunile de folosire. Sau are loc uşor dar sigur, o românizare care transformă totul în ceva mic. Cu muştar. Nu doar politicienii copiază doctorate. Şi artiştii copiază. Să ne amintim cum au arătat premiile GOPO 2018? Şi UNITERUL – altă capsulă a timpurilor trecute. Îi dăm înainte într-o inerţie, bifând acte artistice şi interesul pentru diverse teme, oameni, locuri. De asta suferă mulţi artişti de succes. Iar publicul simte că filmul românesc nu îi este încă adresat lui. Cu foarte puţine excepţii, evident. Să mergeţi la Artists Talk, al Gianinei Cărbunariu. Înainte să vă apucaţi de următorul proiect.
Să mă întorc la întrebare. Ce poate să însemne 10 pentru FILM pentru mine? Dacă TIFF nu face asta doar ca să bifeze interesul pentru talent nedescoperit – ar trebui să însemne ceva. Dacă eu chiar sunt un talent şi nu sunt doar un nume care a fost propus într-o criză de alte nume, ar trebui să însemne ceva.
Eu nu mă aştept la nimic aşteptându-mă în acelaşi timp la orice. E mai bine să te poziţionezi aşa. Pentru mine înseamnă deja. Merg la un festival. Îmi plac tare festivalurile. Oameni noi, petreceri, mâncare şi cazare asigurată. Ce vine peste asta, e un super bonus.”
28. Interior. Acasă la mine. Seara.
Deschid televizorul. Pe toate canalele, naţionale şi internaţionale, imagini live cu Simona Halep care în timp ce arată spre Firea, zice:
SIMONA HALEP – Fraţilor, nu v-aţi săturat de politicienii ăştia ordinari care ne-au mâncat vieţile în timp ce s-au agăţat de orice succes al nostru de ordin personal? Haideţi afară toţi, Acum. Şi până nu-şi semnează toţi demisiile şi nu se predau singuri la cea mai apropiată secţie de poliţie cu o foaie pe care sunt scrise toate conturile unde sunt banii României, nu ne lăsăm. Toată presa internaţională e cu ochii pe mine acum. Ne vedem la Casa Poporului în jumătate de oră.
Îmi dau seama că e imposibil să ajungă de la Stadion până la Casa Poporului în 30 de minute cu traficul ăsta. Plus că nu am televizor. Şi mă trezesc.
29. Interior. Acasă la mine. Screen Capture.
Pe o pagină albă apar unul câte unul, ca scrise la maşină, următoarele: Dragă jurnalule, iartă-mă că te-am ignorat timp de aproape o săptămână, dar am fost la TIFF. Cum a fost? Românesc. În sensul că mă aşteptam totuşi să fie un pic mai specială toată treaba asta. Pentru că altfel de ce 10 pentru FILM, şi nu Oricine pentru Film.
În urma furtunii mediatice care ne-a însoţit pe tot parcursul programului 10 pentru FILM, nu am fost contactat de nimeni. Au trecut doar două săptămână, totuşi. Ba… Am două cereri noi de prietenie pe Facebook. De la o fată de liceu din Cluj, şi de la un băiat care lucrează la Poliţia Locală din Bucureşti. Nu le-am acceptat cererea. Aştept un scenariu mai bun de atât.
P.S. – All work and no play makes Jack a dull boy.
– THE END –
Daniel Popa 