Sa ne ridicam capul

Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba. Tu ce planuri ai?

OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, a murit teatrul. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai pot trăi. Îţi pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut anul şi n-a mai rămas decât amintirea. Acum porţi iar rochia albă. Obrazul îţi străluceşte din nou! (Ceasul bate ora 12.) Şi atunci bătea ceasul! (Pauză.) Îmi amintesc cum l-au luat pe teatru… Cânta muzica… La cimitir s-au tras salve… Fusese romanesc… teatrul romanesc… şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea tare, o ploaie amestecată cu ninsoare.

IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea?

E una din intrebarile pe care le ridica si spectacolul Itinerarii. Iar dupa ce il vezi chiar speri ca intr-o zi, teatrul se va schimba.

Itinerarii nu este un spectacol de teatru. Este un spectacol despre ce-a ajuns teatrul sa fie. Sau sa nu mai fie. De ajuns.

Itinerarii schimba, in sfarsit, functia actorului pe scena. Sunt sigur ca asta a plecat si de la actorii implicati, iar monologul Ilincai este un foarte bun exemplu in acest sens. Oamenii astia tocmai au modificat job descriptionul actorului – din executant, in creator.

Cum au facut asta? Simplu. Autorul, fiind in viata, si mai ales prezent, a scris despre si pentru actorii implicati. E un pariu pe care nu ai cum sa-l pierzi, si totusi mai nimeni nu vrea sa-l puna. Yann l-a castigat. Si nu doar pentru el. Ci si pentru noi, care nu credeam ca mai e posibil sa ne ridicam teatrul.

Din pacate, in secolul asta, evolutia nu pare ca a functionat decat pentru masini. Si pentru cei cativa care le-au creat. Doar ca majoritatea acestor tehnologii revolutionare nu fac decat sa produca in serie lucruri la fel. Cateva sunt construite pentru a descoperi lucruri noi. Sau lucruri cu adevarat importante pentru evolutia noastra ca specie.

Si asta ne-a facut pe toti sa ne relaxam. Si sa ne folosim degetul opozabil doar pentru swipe si scroll. Operatiunea de baza azi nu mai este functia de adunare, ci cea de copy paste. Totul e un remix a devenit o scuza pentru plagiatori. Sau pentru cei care nu stiu sa se exprime artistic decat prin opere clasice, incercand sa caute corespondente in limba barzilor cu lumea de azi, ca sa-si justifice lupta impotriva sistemului pe o scena privita de cele mai multe ori de oameni care nu au calcat niciodata in piata la protest.

Problema cu Shakespeare este cum sa faci vorbibil un text datat si plin de probleme care nu vor fi ale noastre niciodata. Ne dam prea multa importanta crezand ca ce simte Hamlet e ceva universal valabil. Daca cei care au cucerit lumea vorbeau alta limba, ma intreb ce opere am fi considerat azi clasice. Si pentru ce monoloage am fi incercat sa luam aplauze la scena deschisa. Cine poate spune ce s-ar fi intamplat daca altcineva ar fi descoperit America.. Sau unde am fi azi daca nici un nativ nu ar fi fost omorat..

Poate ar fi fost mai distractiva o lume in care India ar fi cucerit toata planeta, Si azi ne-am canta cu totii dragostea si am dansa chiar si cand am juca tristetea. Nu e tarziu pentru un Rollywood. Avem stofa oricum. Nu trebuie decat sa filmam majoritatea pieselor de teatru, introducem niste coregrafie de grup, si gata.

Sunt momente muzicale si in Itinerarii. Sunetul muzicii semnifica insa un pic mai mult decat o referinta la vremuri de razboi. Asa cum si sinceritatea celor spuse de actori te face sa te simti personaj in filmul lor, nu in cel de pe scena.

La spectacolul Itinerarii razi si plangi ca in viata, nu ca la teatru.

Paralela dintre vietile reale ale actorilor si cele inventate pe scena, nu face decat sa demonstreze ca monologul Ilincai este de predat la facultatile vocationale. Iar cel al Ioanei ar trebui invatat si spus la castinguri de catre toate actritele de pe pamant, pana cand nu se va mai spune despre teatru ca este doar creatia Lui.

Talentul unui actor nu ar trebui sa fie doar acela de a imita probleme si vieti care nu sunt ale lui. Actorul ar trebui sa aduca ceva mai personal de atat pe scena, dincolo de inaltimea corespunzatoare de a-l juca pe Versinin, sau de fragilitatea fizica ceruta pentru a juca poate 95% din personajele feminine. Sau dincolo de ce crede regizorul ca a vazut in actor la casting. Sau dincolo de sanii care se cer mereu goi daca se intampla sa ai.

In Itinerarii, talentul actorilor nu vine doar din cat de sinceri sunt cu ei, cu noi, cu toata lumea. Ci din faptul ca povestile impartasite sunt chiar ale lor. Si partea cea mai incredibila este ca toti o fac cu aceeasi sinceritate la care ajungi, daca esti norocos, doar dupa foarte multi ani de prietenie, sau foarte multe sticle de bautura, sau droguri bune, sau iata, o experienta comuna ca cea propusa de creatorii acestui spectacol.

Cine spune ca e inca atins de teatrul de epoca, romanesc sau nu, inseamna ca nu stie, nu e pregatit, sau nu are curaj sa poarte o conversatie despre sentimentele lui reale, contemporane. Acest spectacol a reusit.

Nu cred ca am plecat de la vreun spectacol stiind numele tuturor actorilor. Sau ceva real despre ei. Si cum le e lor cu adevarat pe dinauntru.

Acest spectacol ar putea elimina in sfarsit caietul program. Pentru ca e totul pe scena. Afli adevarata parare a actorilor despre ceea ce simt cand joaca. Afli prin ce-au trecut de cand s-au apucat sa joace teatru si pe scena. Afli ce i-a facut sa aleaga acest drum. Cum e la ei acasa. Cum era cu ani in urma. Relatia lor cu parintii. Prietenii. Viata insasi.

Pentru prima data dupa foarte mult timp, mi s-a parut ca am ramas dator actorilor.

Mi s-a parut ca schimbul nu e deloc corect pentru ei. Pentru ca ceea ce pun ei pe masa nu are cum sa fie echhivalent cu suma romaneasca platita de mine pe bilet. Si nici macar cu efortul meu de a ajunge acolo. Si chiar daca in general oamenii au cosmaruri cu ei goi la scoala, sau la servici, sau in in public, e prima oara cand m-am simtit imbracat intr-o lume de nudisti. Si mi-a fost foarte greu sa raman cu hainele pe mine pana la sfarsit fara sa ma simt un pic vinovat. Dar atat de mandru ca toti oamenii aia de pe scena pareau sa ma considere prietenul lor. Altfel nu mi-ar fi spus atatea despre ei, nu?

Cine face azi teatru din alta perioada decat cea in care traieste, inseamna ca nu are nimic de spus. Si nu e vina lui Shakespeare. Sau a lui Cehov. Caragiale a scris pentru timpul lui. Nu s-a gandit o clipa ca peste o suta de ani, romanii, odata eliberati, vor inceta orice cautare. Si se vor multumi sa imite trecutul. Dar asta nu are cum sa duca la altfel de viitor. O noua scrisoare pierduta ii va face pe romani sa ia atitudine politica? Nu prea. Tot ce se reuseste este o bifare a interesului, a implicarii si a rostului teatrului.

Eugen a inteles. Yann a inteles. Si actorii lor la fel. Care prefera sa apara in fata noastra goi, expusi si vulnerabili de sinceri intr-un context devenit celebru tocmai pentru recompensarea minciunii.

O mana de francezi, dintre care unul de origine marocana, si niste romani, dintre care unii traiesc in Franta, au reusit sa vorbeasca despre toate problemele noastre. Si nu ma refer la noi romanii. Itinerarii chiar asta face – te face partas la drumurile voite sau nu, reusite sau nu.

• Daca te gandesti ca doar romanii sufera sau sunt oaia neagra a Europei
• Daca te gandesti ca doar romanii sunt nevoiti sa isi paraseasca tara
• Daca te gandesti ca doar parintii romani isi traumatizeaza copii plecand la munca
• Daca te gandesti ca doar romanilor le este jena sa recunoasca ca sunt romani
• Daca te gandesti ca doar romanii sunt pusi in aceeasi oala cu ceilalti
• Daca te gandesti ca doar in Romania femeile suporta misoginismul
• Daca te gandesti ca doar in Romania protestele se termina cu gaze
• Daca te gandesti ca doar in Romania teatrul e plin de praf si inutil
• Daca te gandesti ca doar afara poti sa vezi un spectacol care duce in sfarsit arta reprezentarii teatrale la nivelul urmator

Mergi la Itinerarii.

Vrei sa vezi inca un spectacol de teatru in care performanta cea mai mare este aceea de a invata sute de pagini de text scrise pentru un public care nici macar pe listele de votanti morti nu mai exista? Sau vrei sa vezi un spectacol in care sa ii cunosti real pe cei care urca in fata ta pe scena? Vrei sa auzi un text vechi rostit respectand metoda arsis si thesis, sau vrei sa auzi ritmul real al gandurilor actorilor?

Daca nu esti decis, nu e nici o problema. Itinerarii iti prezinta ambele versiuni. Si dupa ce gusti din adevar, nu ai cum sa-ti mai doresti sa traiesti in minciuna. Fie ea si teatrala. Daca vrem ca intr-o zi lumea sa se schimbe, e simplu. Nu trebuie decat sa fim toti la fel de sinceri ca cei care ne-au aratat propriile itinerarii. Dar cel mai greu este sa incetezi sa te mai minti pe tine. Si cine-a zis ca daca urci pe scena ai voie sa minti?

Nu te-ai saturat sa fii roman? Itinerarii iti aminteste ca suntem toti la fel, oricat de multe diferente am incerca sa gasim unii la altii, impinsi de la spate de religii, politicieni, corporatii, banci mondiale, gura lumii, media, si restul vietii noastre pe care preferam sa-l traim cu frica si ura fata de tot ceea nu cunoastem, in loc sa mai punem mana pe o carte. Doua.

IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (Priveşte pe fereastră.) Ce vreme minunată! Nu ştiu de ce mi-e sufletul plin de bucurie! Azi-dimineaţă, când m-am deşteptat, mi-am adus aminte că e ziua mea şi m-am simţit fericită! Mi-am amintit copilăria şi timpul când trăia încă teatrul. Ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gânduri..