Iubita mea este actriță. Are un suflet bun, este darnică, ajută, salvează. Și vine dintr-un mediu de artiști. Ar fi putut reține doar partea cu aroganța și autosuficiența. Dar a avut noroc de părinți incredibili. Care au dorit-o și au iubit-o necondiționat – adică fără să-i scoată ochii pentru sacrificiile făcute. Și acum este și ea capabilă de același lucru.
Iubita mea joacă într-o piesă de teatru despre o companie care încearcă să vândă medicamente pe piața românească cu orice preț, la suprapreț. Nu este prima dată când aflăm că nu se mai gândește nimeni la oameni. Dar este una din puținele piese care încearcă să ne facă să aflăm ce se poate ascunde în spatele acțiunilor criminale. Si cum ajunge o fată care nu vrea altceva în afară de afecțiunea părinților, să funcționeze perfect în societatea de azi în care fiecare se gândește doar la el. Chiar și doctorii. Chiar și cei care îi mituiesc pe doctori să le distribuie medicamentele prin spitale. Toți se gândesc cum să facă un ban în plus, cum să ocolească sistemul, cum să împingă la maxim litera legii (asta în cazul legea nu a fost pur și simplu făcută dupa chipul și asemanarea afacerii lor) cum să promoveze la locul de muncă pentru o poziție socială mai bună – toate motivate de falsa impresie că mai mulți bani îți vor face familia să te aprecieze si să te iubească mai mult.
Se spune că dacă nu ai avut parte de afecțiune și iubire când erai mic, vei încerca toată viața să compensezi cu un job în care te scuzi atunci când calci pe vieți de oameni, că undeva în viitor, vei face o lume mai curată cu banii tăi câștigați murdar. Dar gândul inițial se pierde pe drum si se transformă curând într-o goană fără sens după hainele noi ale omului contemporan, o mașină mai mare, o casă la fel – toate – materiale de postat pe facebook pentru a le demonstra celor care nu au crezut în noi, că am reușit.
Iubita mea face cursuri de franceză în timpul liber. La acest curs vine și fosta soție a lui Condrea. Directorul Hexi-Pharma alături de care vindea dezinfectanți diluați de 10 ori. In urma scandalului, Condrea s-a sinucis. Sau cel puțin, asta este varianta oficială. Văduva lui învață franceză acum. Si nu pare deloc afectată de drama recentă. Mă rog, au trecut niște ani. Dar dacă o actriță ar fi avut de jucat soția unui sinucigaș dovedit că a înșelat o Românie întreagă pentru bani, nu cred că asta ar fi fost prima imagine a personajul ei – zâmbind și căutându-și rrrrrr-ul în cerul gurii. E greu să ai atâta imaginație când ești un om bun.
Dar e oare ea de vină că statul nu a condamnat-o la ani grei de închisoare? Dacă nu se sinucidea Condrea, poate că acum făcea și el cursuri de franceză. Liniștit. De ce a crezut el că va păți ceva, când soția lui, complice dovedită, e bine-merci acum? La cum funcționează justiția, îți vine să crezi că poate soțul nici nu a murit și acum soția se pregătește să emigreze într-o fosta colonie franceză. Sau pur și simplu în sudul Franței.
Acesta este un caz în care femeia este la fel de rea ca bărbatul de lângă ea. Motivațiile ei? Asta vrea și piesa de teatru – să încerce să explice cum ajunge o femeie (singura capabilă să dea viață pe pământ) să accepte să moară oameni – doar pentru a fi la rândul ei acceptată, promovată, sau iubită.
Iubita deținutului Dragnea îi dedică acestuia poezii de dragoste pe facebook. Ce o mână pe ea în luptă? Cum trebuie să fi fost la ea acasă dacă ea acceptă să iubească un penal? E vina lui Dragnea? Nu cred. Iubita lui a crescut într-un sistem de valori greșite. E plin de Dragnea mai mici prin România. Care își transformă familiile și casele în mini-state în care aplică legi inventate de ei. Mini-state în care iubirea nu există. Doar frica de conducătorul iubit. Care vrea totul de la tine în schimbul a nimic. Pe motiv că statul e el. Si atunci ce alternativă au toate fetele crescute în mini-statele din România? Vor accepta orice alt dictator care le permite un pic mai mult decât ce aveau acasă.
Explicația pare simplă dar face foarte mult sens. O fată care crește fără dragoste si atenție ajunge să creadă că dacă ia „premiul 1”, va fi iubită. Si va duce cu ea acest pachet emoțional greșit și la job, și în relațiile ei personale. A cui e vina? A părinților că nu s-au priceput și i-au condiționat dragostea? A societății care nu dă o șansă reală femeilor decât dacă fac toată treaba șefilor lor pe un salariu mult mai mic? A oamenilor în general sau mai ales în particular?
Daca mama personajului din piesă a născut-o pentru că era ilegal să-si întrerupă sarcina, are o scuză dacă o iubește mai puțin spre deloc? E vina mama ei că a fost născută la un an după război când condițiile erau atât de mizere încât scâncetele unui copil în nevoie de afecțiune te lăsau rece după ce ai fost martorul unui genocid? E de vină bunica care nu a știut să-și educe fata? Pentru că la rândul ei a crescut între două războaie mondiale în care rolul femeii era să preia toate muncile bărbaților plecați pe front în timp ce creșteau și viitoarea carne de tun? Nu e clar că femeia a fost mereu folosită indirect de bărbatul care-i conducea țara, și abuzată direct de bărbatul din casa ei?
Statisticile arată că 1 din 5 femei au fost harțuite la un moment dat în viață. Se pare că și cele care au norocul să nu fi fost abuzate de mici, au 20% șanse să trăiască o experiență care să le marcheze pe restul vieții.
Societatea spune că filmele sunt de vină. Că sunt prea violente. Plus apariția industriei porno accesibilă oricui online. Dar înainte de apariția internetului, a cinematografiei sau a televizorului, cine era de vină pentru faptul că femeia conta doar pe durata actului sexual? Iar în rest, nu avea drepturi, nu putea vota, nu putea divorța, și în general – trebuia să se dedice toată bărbatului – rareori ales chiar de ea. Deci, pe cine mai dăm vina pentru atunci? Nu e clar că femeia a fost bullied din momentul în care bărbatul și-a dat seama că este mai puternic fizic decât ea?
Iar ce se întâmplă azi, cea mai amplă mișcare de reechilibrare a balanței de putere, nu-i înspăimântă doar pe bărbați, care își văd poziția dominatoare amenințată și abuzurile sexuale denunțate. Aceasta mișcare le sperie și pe unele femei. Multe nu au fost crescute să aibă încredere în propriile puteri și gânduri. Pentru că nu a avut cine să le educe în acest sens.
Iar cele care au spart tavanul de sticlă, sunt în continuare hărțuite și ca muncitoare și pentru că sunt femei. Si nu numai de către bărbați. In România, și femeile practică misoginismul. Cele care nu au ajuns unde sunt pe merit. Si care le urăsc din start pe cele care și-au pastrat coloana vertebrală, pentru că simpla lor existență le face conștiente de propria impostură.
Si în artă se practică (încă) misoginismul. Există chiar si un test de verificare. Pentru a trece testul Bechdel, un film, piesă de teatru sau o carte, trebuie să conțină:
- cel puțin două personaje feminine care au nume
- cel puțin două personaje feminine care să vorbească una cu cealaltă
- o discuție între două personaje feminine care să nu fie despre bărbați.
Sunt multe opere contemporane care pică testul.
E o lipsă de empatie crasă. De parcă pun ăștia ceva în apă care a anulat empatia. Si vine de fapt din frică. Din frica de a pierde ceva ce nu ai caștigat prin cunoștințele tale generale. Ci prin cunoștințele tale particulare sau de la stat. Pentru că un om sigur pe el și pe puterile lui, nu are de ce sa fie rău cu un alt om, știind că acesta încearcă la rândul lui să supraviețuiască încă o zi la job, acasă, sau chiar pe pământ.
Mergeți să vedeți piesa asta. Muzica si coregrafia sunt atât de perfect aliniate cu textul încât îți induc senzația că ai luat, fără să vrei, un prozac înainte. Zic fără sa vrei, pentru că despre asta este și piesa. Ne drogam zilnic cu doze diferite de anti-viață. Si mai și plătim pentru asta.
Scenografie – Gabi Albu
Daniel Popa 