Bătrânul cu acordeon se uită în jur. Nimeni. Se trage mai aproape de o mașină. Se mai uită o dată în jur. Își ia mâinile degerate de pe acordeon. Se desface la șliț. Și se pișă. Sub pălăria de fetru zâmbetul bătrânului îngheață când aude tramvaiul apropiindu-se de stație. Se încheie repede la prohab, și pornește spre tramvai potrivindu-și din nou degetele pe clape. Bătrânul iese din cadrul ferestrei mele. Cu cântec de acordeon.
Când te piși pe tine, simțul rușinii scade direct proporțional cu simțul vederii, de exemplu. Când te piși pe tine, ai aproape aceleași puteri pe care le are agentul de corp al unui președinte de stat (altul care se pișă pe el când iese în public). Ești în stare să scanezi o piață întreagă si să știi într-o secundă dacă viața ta e în pericol dacă decizi să te piși chiar acolo, chiar atunci.
Când te piși pe tine, singurul lucru primejdios pe pământ pare lipsa unui WC public.
Când te piși pe tine, monologul interior al fiecăruia este – „ce vrei domnule, sunt om. Am nevoi. E normal.” Doar că imediat după criză, ne reașezăm în jilțurile noastre de judecători, la vânătoare de deosebiri, pișându-ne metaforic pe cei care nu ne cântă în strună.
Daniel Popa 